„Dacă o ţară nu are bani să construiască o catedrală, a răspuns hotărât mitropolitul, atunci eu îmi dau demisia din mitropolie. Poftiţi cârja!” Văzând râvna marelui ierarh pentru casa Domnului, membrii guvernului au aprobat în aceeaşi zi fonduri băneşti cu care s-a şi început construcţia catedralei.

După ce a fost ales părinte şi păstor al Moldovei, mitropolitul Iosif Naniescu a plecat cu trenul din Bucureşti spre Iaşi, pentru instalare. În vagon a adormit puţin şi a visat pe marele mitropolit Veniamin Costachi, care, apropiindu-se, îi dădea sfaturi să termine catedrala din Iaşi începută de el. Acelaşi vis l-a avut în noaptea aceea şi duhovnicul Mitropoliei din Iaşi, arhimandritul Ierotei Maximescu.

Mitropolitul Iosif Naniescu şi nevoitorul Gheorghe Lazăr au fost canonizaţi în cadrul şedinţei Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din data de 5 octombrie, prezidate de Părintele Patriarh Daniel.

​La 26 ianuarie 1902 a trecut la Domnul mitropolitul Iosif Naniescu, cel care a păstorit Moldova mai bine de un sfert de secol, între 1875-1902.

Arhimandritul Vasile Vasilache, cel care a întocmit şi prima descriere a vieţii marelui ierarh, spunea că Iosif Naniescu, „ca profesor, a reuşit să înfrăţească idealurile cele mai sfinte cu fapta, în sufletele iubiţilor săi elevi, pentru care dragostea sa nu cunoştea marginile sacrificiului. Aici a format pe cei ce aveau să conducă nu peste mult timp destinele anumitor aşezăminte şi, cu ele, ale neamului. Şi tot aici a format pe acei care, cu vremea, aveau să fie sprijinitorii faptelor sale măreţe de mai târziu”. 

De ce este luminos chipul Mitropolitului Iosif Naniescu și după 129 de ani de existență? Pentru că, de la zi la zi, încetează să mai fie un simplu tablou și prinde contur de icoană. O icoană a unui OM pentru care problemele oraşului, ale năpăstuiţilor de soartă, ale clerului, ale tinerilor şcolari şi studenţi au devenit nu problemele, ci provocările sale! Avem o icoană de „părinte”, de „bunic minunat”, un chip care ne poate mângâia în încercările noastre. Mitropolitul Iosif Naniescu ne zâmbește din frescă și astăzi!

În rânduiala lui Dumnezeu, la marea ceremonie la care au participat familia domnitoare, boierii ţării şi poporul capitalei Moldovei, a luat parte şi Ionică, un copilaş orfan refugiat din Basarabia, un suflet care nu şi-a putut şterge din minte marele moment. Ionică nu era nimeni altul decât viitorul Mitropolit Iosif.

Deşi era tânăr, egumen al unui schit sărăcăcios, Arhimadritul Iosif Naniescu a rămas în conştiinţa soborului de la mănăstirea Găiseni din judeţul Dâmboviţa drept primitorul de străini şi călători. Mica aşezare monahală se afla la drumul Poştei, adică pe unde treceau poştalioanele trase de cai din Bucureşti spre Ardeal, şi avea un singur vieţuitor – egumenul Iosif. Arhimandritul Vasile Vasilache face pomenire şi despre acest episod din viaţa Mitropolitului Moldovei.

Dacă în Moldova copilul de suflet al mitropolitului Iosif Naniescu a fost Seminarul Veniamin pe care l-a mutat în palatul Sturzeştilor, rămânând peste veacuri acel „Te-am răzbunat, Veniamine”, găsim mărturii că şi la Bucureşti a pus umărul la constituirea unui loc sigur pentru Seminarul Central.