Deschizându-şi aripile rugăciunii, oamenii ies din deşertăciunile veacului acestuia, se înalţă deasupra tuturor ticăloşiilor lumeşti şi se suie, înălţându-se pe scara cerească a virtuţilor creştineşti, sus, sus, în slăvile cereşti, unde lumea, cu deşertăciunile şi cursele ei, nu-i mai poate ajunge, nici stânjeni.

Prin rugăciuni fierbinţi, făcute în Duh şi adevăr, omul străbate văzduhul, trece peste ceruri, se apropie de Dumnezeu şi stă de vorbă cu El.

De vom sta astfel la rugăciune, vom face închinare îngerească, pe care o fac ei neîncetat în ceruri.

Nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în fața oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul. Fericiți sunt cei mulțumiți cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică cei sfinți.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi în stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii” (II Petru 2, 20), întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului.

Nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică.

Toate laudele, toate acatistele, toate meridianele de la răsărit şi de la apus și de pe tot pământul nu pot s-o laude după vrednicie pe Maica Domnului și pururea Fecioara Maria.

Să ne străduim să fim însăși prezența lui Dumnezeu într-o lume pe care a venit să o salveze.

Nădejdea răsare întocmai ca zorile trandafirii pe cerul sufletului, luminând zilele întunecate de negură ale sufletului întristat și ale inimii deznădăjduite.

În vremurile de „comunicare” fără măsură, cine să mai prețuiască valoarea tăcerii?...