Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Prin rugăciunea făcută în Duh şi în adevăr, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu. Cinstea aceasta, care s-a dat în dar nouă oamenilor, covârşeşte marea cuviinţă a îngerilor. Ei, avându-şi feţele şi picioarele acoperite cu aripile, cu multă smerenie zboară în jurul scaunului Dumnezeirii.

Prin sfiala aceasta, ei ne arată şi ne învaţă pe noi ca în timpul rugăciunilor să lepădăm de la noi toată grija cea lumească, toate deşertăciunile firii omeneşti. Astfel, în osteneala şi frica aceea îngerească, să nu privim la deşertăciuni, să nu lăsăm a ni se năluci în minte vreun lucru sau amăgire a lumii acesteia deşarte; ci să stăm în tot timpul rugăciunilor aşa ca şi cum ne-am vedea stând în mijlocul oştirilor îngereşti, înaintea Atotputernicului şi Atotţiitorului Dumnezeu. De vom sta astfel la rugăciune, vom face închinare îngerească, pe care o fac ei neîncetat în Ceruri.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 50)