Orice ne-a făcut cineva, cu orice ne-a nedreptățit, să iertăm. Că Domnul ne-a iertat pe noi, pe toți. Așa și noi suntem datori să iertăm unii altora.

Să avem mereu gândul la Dumnezeu. Mintea noastră trebuie să fie la Dumnezeu permanent. Oriunde și oricând. Inima trebuie să fie la Domnul odată cu rugăciunea, nu există altfel.

Săptămâna a patra din Postul Mare este o perioadă specială și din punct de vedere liturgic, prin faptul că troparele și stihirile de la Vecernie și Utrenie nu tratează doar învățătura ascetică și penitențială, ci sunt combinate cu tematica Sfintei Cruci și a Pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos.

Toți știm că, atunci când cineva între noi este bolnav, este mai greu pentru familie, decât pentru bolnav. De aceea și unii dintre noi ne rugăm și spunem: „Doamne, ajută-mă să nu cad la pat și să fac supărare copiilor, nepoților mei, alor mei!”.

Când postirea se însoțește, se întărește, se înconjoară cu celelalte, cu rugăciunea, cu meditația, cu trezvia, cu mersul la biserică, cu mărturisirea, cu Sfânta Împărtășanie, cu faptele bune și cu milostenia, atunci întregește frumusețea pregătirii sufletului.

„Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35).

Scrie Marele Vasile: „Vino ca umblând prin istorie, să cercetezi originea postului. Căci acesta nu este o invenție recentă. Este comoara părinților. Tot ceea ce diferă de vechime este de rușine. Ia aminte la căruntețea postului. Căci este de o vârstă cu omenirea însăși, căci postul pentru prima dată în Rai a fost rânduit cea dintâi poruncă pe care a primit-o Adam: «Nu veți mânca din pomul cunoștinței binelui și răului»”.

Câte bunătăți fără număr a dat Dumnezeu, în credința creștină, omului credincios, ascultător față de Evanghelie și de poruncile lui Hristos!

„În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgește-ți inima, ca să iasă toată invidia. Știi cum le grăiește Corintenilor preaînțeleptul Pavel: Gura noastră s-a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s-a lărgit. (II Corinteni 6, 11) Unde este invidie, gura se strânge și nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă și se împuținează.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune. Duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.