La fiecare încercare, să spunem: „Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, pentru că tocmai aceasta îmi trebuia pentru mântuirea mea”.

Smeriți-vă înaintea Domnului, pocăiți-vă pentru ceea ce vă întinează inimile, umpleți viața voastră de năzuința către dragoste, bine și milostivire, și atunci va odihni asupra voastră harul Sfântului Duh.

Dumnezeu îl lasă pe diavolul liber să-l ispitească pe om până la un punct, iar pe om îl lasă liber să facă binele sau răul. Dar nu Dumnezeu este vinovat pentru răul pe care îl va face omul.

Persoanei care ne oboseşte şi ne îngreuiază, iubirea trebuie să i se dăruiască în chip lin, fără ca celălalt să-şi dea seama că ne străduim să-l iubim. Şi să nu ne manifestăm mult în afară, căci atunci îl facem să se împotrivească.

Cu cât vom înainta duhovniceşte, cu atât vom vedea dragostea lui Dumnezeu într-o măsură mai mare şi ne vom „topi” de recunoştinţă.

Evlavia nu obligă pe nimeni la ceva pentru care el însuși nu are bunăvoință. Însă, „oricine va voi să vină după Mine, să se lepede de sine și să-și ia crucea sa în toate zilele și să-mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Să te rogi ca Dumnezeu să lumineze și pe cei răi, ca să facă mai puțin rău sau să înlăture cu desăvârșire răul. Să lumineze și pe cei buni, ca să ajute lumea. Atâția oameni au nevoie de rugăciune în decursul unei zile întregi... Să nu se facă risipă de timp!

Pocăința nu este o stare pasivă, în care ne plângem soarta și ne blestemăm zilele, ci este o ardere a inimii, potrivit Sfântului Isaac Sirul, pentru Dumnezeu, pentru oameni și pentru întreaga făptură. Cel ce se pocăiește iubește, arde din pricina acestei iubiri în inima lui și încearcă să recâștige timpul pe care l-a pierdut în păcate.

Dumnezeu știe mai bine decât noi ce îi este de folos fiecăruia.

La mare înălțime ne ridică Domnul! Așadar, nu lepăda această binefacere, mărturisește mila Lui și laudă-I bunătatea cea negrăită!