stire

Trebuie să fim pregătiţi să primim voia lui Dumnezeu. Domnul îngăduie să vină multe asupra noastră, ca să nu fie voia noastră, căci dacă ni se face voia, atunci nu suntem vrednici de Împărăţia Cerească – pe cei ce fac voia lor nu îi primeşte nici cerul, nici pământul. Dumnezeu are un plan dumnezeiesc cu noi şi trebuie să ne supunem. Trebuie să primim viaţa aşa cum ni se dă, şi nu trebuie să cugetăm ce şi cum, ştiind că nimic, nici în cer, nici pe pământ nu se întâmplă fără purtarea de grijă şi îngăduinţa lui Dumnezeu.

Inima este rece când este împrăștiată – și sufletul nu este atunci acasă, ci pribegește. Când este acasă, sufletul încălzește și inima. De îndată ce a ieșit afară, este lovit. Este bătut când este în afara casei – gândurile îl bat. Un gând este primit, un al doilea este alungat, al treilea…

Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.

Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Ca Dumnezeu desăvârșit, El cuprinde toate cu dragoste, cu dragostea Sa nesfârșită. Ca om desăvârșit, este iubitor cu fiecare suflet ce se apropie de El. Nouă, totuși, această dragoste a lui Dumnezeu ni se pare cumva îndepărtată, ni se pare că Dumnezeu este foarte departe de noi.

Cu toate acestea, oricât de imorală a devenit omenirea, nu putem afirma că aceasta și-a pierdut complet conștiința. O putem suprima, disprețui, putem să ne prefacem că nu este acolo, însă nu o putem înlătura complet. Doar pentru că omul se poartă ca și când conștiința sa ar fi inexistentă, aceasta nu înseamnă că este adevărat, întrucât ea este vocea lui Dumnezeu în sufletul omului, al cărei scop este acela de a distinge între bine și rău, de a-l cultiva pe primul și de a-l evita pe cel din urmă.

Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut creației Sale a fost libertatea. Omul a fost creat pentru a fi liber. Stă în voința sa dacă alege o cale sau alta în viață. Stă în voința sa dacă Îl ascultă pe Dumnezeu sau nu, dacă Îl cinstește pe Dumnezeu ca pe Tatăl său ori dacă îl respinge. Această libertate a voinței a fost pecetea chipului și asemănării omului cu Dumnezeu. Și tot libertatea voinței a fost cea care a definit demnitatea omului – o demnitate care l-a înălțat cu mult înaintea altor făpturi.

Dacă folosesc rugăciunile noastre pentru cei vii, care pricină ar fi să nu folosească ele pentru cei morţi odată ce ei trăiesc cu sufletele lor şi de vreme ce Acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe altele?