Așa trebuie să-și împletească viața și studenții noștri contemporani, între studii și rugăciune. Nu știm cum își pot face programul, însă, pe lângă hrana trupească pe care, vrând-nevrând o căutăm și ne-o însușim, avem nevoie de hrană sufletească, fără de care murim.

În rugăciune suntem sensibili la prezența lui Dumnezeu care, deși nu atingem plinătatea experienței după care năzuim, întărește credința noastră. Ne apropiem de sfârșitul îndelungatei noastre căutări în vederea descoperirii adâncului Ființei – o căutare care în trecut ne-a purtat dintr-o aventură duhovnicească în alta.

Dumnezeu preamilostivul, din iubirea de oameni, a făcut totul din partea Sa, ca să-i întoarcă pe oameni din povârnirea pierzării într-o cale nouă, în calea mântuirii.

„La ce a folosit supunerea lui Dumnezeu-Cuvântul față de Tatăl, Cel asemenea cu El, dacă nu pentru a arăta că ascultarea este o taină?”

Atunci când există smerenie, nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit este liber și independent de toți și de toate.

Noi trimitem dincolo ce avem nevoie? Și de ce avem nevoie dincolo? Avem nevoie de fapte bune, ele ne vor însoți, ele ne vor sprijini.

Cel care se botează făgăduiește să-și trăiască restul vieții cu conștiință curată, ținând toate poruncile Domnului, pe care le primește în conștiința sa. Curăția sufletească este o trăsătură a celui botezat.

Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă și nici nu este îngrădită în limitele înguste ale rațiunii umane.

Toată mulțimea Drepților, nenumărații Mucenici, toate cetele celor ce s-au mântuit și toți cei ce vor urma în această viață, până la sfârșitul veacurilor, vor privi cu recunoștință la ispite, ca la metoda cea mai practică ce duce spre Viață.

Sfinții Părinți arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit și cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înșine.