Rugăciunea întăreşte sufletele creştinilor mai mult decât întăreşte pâinea trupul omenesc. Cei ce se silesc în rugăciuni ziua şi noaptea, se silesc să facă şi să dobândească cele bune şi nepieritoare, pe care le cer pururea de la Dumnezeu. Corpul omenesc se ţine prin vene, se mişcă ordonat, aleargă, stă, munceşte cu chibzuială; însă dacă taie cineva venele, omul rămâne neputincios, paralizat, nelucrător, sortit morţii.

Tot astfel se ţin creştinii în înalta viaţă duhovnicească lucrătoare, prin vorbirea cu Dumnezeu, în rugăciunile făcute în Duh şi adevăr; iar cei ce părăsesc buna rânduială de a se ruga des şi bine sunt asemenea omului cu venele tăiate, nu se pot mişca, alerga, lucra duhovniceşte şi lâncezesc, mor, pier. Prin rugăciune, omul zboară deasupra netrebniciilor şi deşertăciunilor lumeşti. El străbate văzduhul, trece peste ceruri, se apropie de Dumnezeu şi stă de vorbă cu El prin rugăciuni fierbinţi, făcute în Duh şi adevăr.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 50)