E ceva extraordinar şi mie îmi place să observ un lucru care nu prea îl observă mulţi: când s-a întors fiul şi s-a întâlnit cu tatăl şi a zis: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” şi nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi de vreo sută de ori, că apoi te iert.

Domnul nostru nu-i un socotitor nemilos, un contabil strașnic, un spirit dur și mărunt, un aprig ținător de minte al răului. Întocmai ca tatăl din Parabola fiului risipitor, e la orice oră din noapte și din zi dispus să ne primească, să ierte, să uite și, prin urmare, să Se bucure și să Se veselească.

Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un vițel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăț și nu le-a dat prilej să bea și să se joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

S-a îndepărtat lumea de voia Tatălui şi se mai întreabă de ce este atâta suferinţă pe pământ, atâtea catastrofe naturale, atâtea războaie. Omenirea îşi pregăteşte ea singură pieirea, starea de „roşcove a porcilor”; a ajuns să se teamă de ceea ce a creat.

Cât de mult se oglindeşte lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în ţara cea străină a păcatului şi îşi cheltuieşte toată avuţia părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări.

Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat.

Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne aşteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în braţele părinteşti. 

„Iată, sunt 86 de ani de când slujesc lui Hristos, şi El nu mi-a făcut niciodată altceva decât bine. Cum aş putea să mă lepăd acum de Domnul şi Mântuitorul meu?”

Pilda fiului risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrab la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti.

Aşa de mult ţine Mântuitorul la iertarea aproapelui, încât fără de ea nici El nu ne iartă păcatele noastre. „Voieşti să-ţi iert păcatele cele multe? Ţi le iert cu o condiţie: să ierţi şi tu greşelile aproapelui tău”.