Dacă noi, oamenii, nu îndrăznim să în­cărcăm o căruţă nepregătită, cu atât mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos nu va revărsa harul Său într-un trup neîngrijit şi un suflet pustiit.

„O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!"

Păcatul începe de la învoirea spre fapta propriu-zisă. Patimile ajung să conducă mintea, iar omul îşi pierde libertatea.

Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte.

Este cu neputinţă ca toți oamenii să rămână necăsătoriţi, deoarece „nu toți cuprind cuvântul acesta”. (Matei 19, 11)

Știam că întrebarea „De ce, Dumnezeule?”, care ieşea din lăuntrul meu, era blasfemie, totuşi o bucată de vreme am cultivat-o în mintea mea. Am mărturisit apoi acest gând al meu. Răspunsul Stareţului a fost atât de simplu şi, în acelaşi timp, atât de înţelept: „Să ştii numai un lucru, mi-a spus. Dumnezeu nu greşeşte niciodată!”.

Căci pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului (I Ioan 3, 8). Mai spune Sfânta Scriptură: Şi demonii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). 

Dacă ascultăm de Dumnezeu, ducându-ne lupta noastră duhovnicească şi dorind binele, Dumnezeu va adăuga în noi harul Său şi bunătăţile duhovniceşti.

Ce poate fi mai frumos decât un om care trăieşte respectând cele zece porunci? Sau decât un tânăr cuminte, care are o prietenie curată, cu care se încununează atunci când vine ceasul, se însoţeşte cu aleasa inimii sale şi aduce pe lume copii frumoşi, cuminţi şi sănătoşi?

Dar dacă noi nu manevrăm întrerupătorul rugăciunii, sufletul nostru nu va vedea lumina lui Hristos şi va rămâne în bezna diavolului.