Dumnezeu nu cere numai paza trupului în vremea rugăciunii, ci mai mult vegherea şi rugăciunea din inimă.

Spun Sfinţii Părinţi că cea mai mare boală şi ispită în vremea rugăciunii este imaginaţia minţii. Să nu uităm că tot ce este circumscris, imaginat, nu este Dumnezeu. Or, dacă ne oprim la imaginaţii, ne înşelăm, nu mai putem pătrunde pe poarta cea îngustă a inimii, nici nu ajungem la Dumnezeu.

De la cel bolnav şi neputincios, Preabunul Dumnezeu nu cere post, privegheri, mătănii şi altele de acest fel pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine, nici de la cel sărac nu pretinde milostenie.

Când omul este liber de poveri interioare, de griji, neliniști, tensiuni în relații, confuzie în gânduri, simțăminte grele față de ceilalți, atunci înțelegi cât se eliberează mintea, adică omul interior.

Noi ne străduim pentru prima treaptă, celelalte reprezintă lucrul lui Dumnezeu. 

Important este că există răul și că este puternic și amenință să ne sugrume.

Cel care este sănătos duhovnicește, când merge să se roage, dacă își va simți inima învârtoșată, va cerceta de unde îi vine aceasta, ca să se îndrepte.

Blândețea este o dispoziție neschimbătoare a minții, prin care ea rămâne mereu aceeași, fie în cinstiri fie în necinstiri. Blândețea este stâncă deasupra mării mâniei, de care, lovindu-se, se sfarămă toate valurile, fără ca ea să poată fi clintită vreodată din loc.

„Dragostea nu se poartă cu necuviinţă”, dragostea este politicoasă, binevoitoare, aduce linişte în jurul său. Se poartă cu multă cuviinţă, nu caută numai ale sale, ci se interesează şi de ceilalţi. Dragostea nu se aprinde de mânie. Unde-i mânie, nu-i iubire. Dragostea nu pune la socoteală răul, nu este pomenitoare de rău.

Pocăinţa este legată de perioada anului în care se desfăşoară Sfântul şi Marele Post: nu toamna când cad frunzele şi bruma; nu iarna când pământul este mort şi îngheţat; ci primăvara, când se termină chiciura, când zilele se măresc şi întreaga natură se trezeşte la viaţă.