Maica Domnului, în calitate de „A Doua Evă”, a recapitulat firea şi alegerea hotărâtoare a Evei. Cu alte cuvinte, ea a fost om şi a fost fecioară, aşa cum era Eva înainte de cădere, dar în loc să aleagă să nu asculte de Dumnezeu, Maria a ales să facă voia Lui. Ea a acceptat cuvântul Lui şi L-a zămislit pe Hristos, Dumnezeiescul Cuvânt, Care S-a întrupat în pântecele ei.

Când nu ne simţim în stare să ne luptăm singuri împotriva unor gânduri atât de puternice şi de încurcate, să ne rugăm pentru ajutor la Domnul nostru Iisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi pentru că mândria este întotdeauna terenul propice unde se înrădăcinează şi biruiesc gândurile viclene, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne smerim în permanenţă.

Nu are cum să nu ne pară rău de oamenii prin care vine sminteala, însă Dumnezeu este atât de milostiv, că poate să-i cheme şi pe cei neputincioşi la pocăinţă. De altfel, lumea vede neorânduiala la monahi, dar pe a sa nu şi-o vede: dacă şi-ar simţi păcatele, n-ar mai avea timp să-i judece pe alţii.

Exersarea încredinţării în voia lui Dumnezeu este mai importantă decât toate exerciţiile de credinţă pe care le facem. În pragul fiecărei noi zile, să spui: „Fie voia Ta, Tată!” şi în pragul fiecărei nopţi să spui: „Fie voia Ta, Tată!”.

Între noi era un om, botezat, care a călcat în picioare cu răutate icoana Născătoarei de Dumnezeu, iar înainte de moarte a bolit vreme îndelungată. Tot se apăra de cineva lovind văzduhul cu mâinile. Striga ziua şi noaptea: „Harapi! Harapi negri! Plecaţi de la mine!”. Când i s-a făcut molitfă către Maica Domnului, s-a liniştit. După aceea a început să plângă, zicând: „Iată, a venit Maica Domnului şi cu toiagul ei i-a alungat pe harapi de la mine”. Câteva zile a vărsat lacrimi, tot sărutând şi mângâind icoana Maicii Domnului, „Îţi mulţumesc, Maica lui Dumnezeu! Tu m-ai iertat”, şoptea neîncetat.

Nu spune Apostolul Iacov (capitolul 2, 19) că şi demonii cred şi se cutremură? Dar ce le foloseşte diavolilor credinţa, dacă ei nu fac voia lui Dumnezeu? 

Păcat este când cineva posteşte şi nu mănâncă, dar vorbeşte de rău şi are ciudă pe cineva. Ce foloseşte postul trupesc, dacă n-are postul sufletesc unit cu el. Sau face milostenie, dar face din avere de furat. Sau face fapta bună, dar se mândreşte; amestecă cu slavă deşartă, cu mândrie. Iar i-a pierdut plata diavolul. Deci face fapta bună, dar nu-i bună, că-i amestecată cu răul.

Marele har și dar al pocăinței nu este dat simplu și formal omului, ci este un dar mișcat de Dumnezeu, pentru întărirea păcătosului și mântuirea lui, după cum reiese din textele profetice ale Vechiului Testament care îl mișcă pe Israel la pocăință încât cineva se minunează de stăruința cu care dragostea dumnezeiască cheamă neîncetat la întoarcere și la pocăință pe păcătos până la a-l asigura cu jurământ că Dumnezeu „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

Din pricina acestei iubiri nesfârșite a lui Dumnezeu față de omul căzut și din pricina firii schimbătoare și a dispoziției iubitoare de păcat a omului, sfânta noastră Biserică a consfințit pocăința ca o taină necesară pentru mântuire. Domnul nostru, întemeind Biserica Lui, a dat ucenicilor Lui și urmașilor lor harisma „de a dezlega păcatele. Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele iertate vor fi, iar cărora le veți ține ținute vor fi” și „Câte veți lega pe pământ vor fi legate și în ceruri și câte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer”.

Toţi căutăm dragostea nesfârşită, dar şi îngerii şi noi suntem fiinţe limitate, ne mişcăm în spaţiu şi timp; le putem face numai pe cele ce au sfârşit, nu şi pe cele fără de sfârşit.