Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit și ar fi desființat libertatea omului, pe care El Însuși i-a dat-o drept harismă. Dacă i-ar fi luat libertatea, atunci comportamentul, dar și mântuirea omului ar fi fost silite. Omul și-ar fi pierdut personalitatea și ar fi fost o făptură fără voință. Dumnezeu a preferat să-Și schimbe planurile Sale cu privire la om, decât să-i ia principalul element al personalității – libertatea.

Un al doilea element, binefăcător pentru om, care a fost adăugat de Dumnezeu, este îndreptățirea sa în fața răutății și invidiei diavolești. Diavolul credea că prin înșelarea omului va împiedica planul dumnezeiesc și va distruge chipul dumnezeiesc al omului, astfel încât și pe Dumnezeu să se răzbune, și pe om să-l lipsească de locul său de cinste. Așadar, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe diavol să-și pună în practică răutatea, pentru ca acesta să fie zdrobit cu totul prin viitoarea asumare a firii omenești de către Dumnezeu prin întruparea Sa. În acest fel, omul, considerat victimă a răutății diavolești, să fie ridicat „mai presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și decât tot numele ce se numește” (Efeseni 1, 21), și în prezent, și în veșnicie. Prin urmare, împiedicarea căderii omului de către Dumnezeu l-ar fi lipsit de locul de cinste pe care l-a moștenit acum prin unirea sa ipostatică cu Dumnezeu Însuși, prin mijlocirea înomenirii Cuvântului.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă și note de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Colecția Călăuze duhovnicești, Iași, 2012, pp. 15-16)