Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: „Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”.

Legătura duhovnicească este indisolubilă numai când există suflet de copil, nevinovăţie şi sfinţenie.

Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată, nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ.

Lupta duhovnicească trebuie să fie pecetluită cu dragostea sinceră şi cu smerenia.

Oamenii care nu postesc nici măcar miercurea şi vinerea, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă, nu pot să aibă ajutorul lui Dumnezeu.

Până la venirea lui Hristos, filosofia era firească, omul căuta şi iubea înţelepciunea, cu toate că, de multe ori, era confundată realitatea cu irealitatea, însă căutarea era justificată. Odată ce a venit Hristos pe pământ, El ne-a arătat înţelepciunea cea adevărată, ca să nu mai bâjbâim în mii de subiectivităţi. Ne-a spus că El este Calea, Adevărul și Viața.

Sfinţii, teologi prin excelenţă, au ajuns să vadă cele spuse de Mântuitorul Iisus Hristos: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia mută-te şi se va muta”. Această credinţă mică, cel puţin cât un grăunte de muştar, dacă o vom avea, vom deveni adevăraţi teologi.

Trebuie să primim viaţa aşa cum ni se dă şi nu trebuie să cugetăm ce şi cum, ştiind că nimic, nici în cer, nici pe pământ nu se întâmplă fără purtarea de grijă şi îngăduinţa lui Dumnezeu.

Suntem împrăștiați și dezbinați – și numai Domnul poate, prin harul Său, să ne tămăduiască.

Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului.