„Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţa mai grea decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc, în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar, de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului. Avere pe pământ să nu-ţi aduni; pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, pe săraci cât poţi să-i ajuţi, în biserici ziua şi noaptea să te rogi, şi aşa te vei mântui.”

Dorind să-şi ia asupră-şi jugul nevoinţei călugăreşti, tânărul Ioan Moroi a cerut sfatul marelui pelerin Gheorghe Lazăr, al cărui ucenic era, care i-a spus: „Stai un an de zile sub ascultare la Schitul Peştera Ialomicioarei şi citeşte câte o Psaltire în fiecare zi. De vei răbda ispitele vrăjmaşului şi nu te va amăgi, atunci poţi să te faci călugăr”. 

Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodată noaptea de la biserică. Intra la ora 23.00, înainte de miezul nopţii şi ieşea dimineaţa, între orele 4.00-5.00. Oriunde înnopta, în oraşe, prin sate sau pe la mănăstiri, păstra cu sfinţenie această rânduială. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârşea în taină, neştiut de oameni.

Odată, când Moş Gheorghe urca la Schitul Sihla cu mai mulţi părinţi şi rostea în taină rugăciunea lui Iisus, s-a împiedicat şi era gata să cadă jos. „Vedeţi ce mi s-a întâmplat? Numai puţin am părăsit rugăciunea şi îndată m-a părăsit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorât cu mintea jos, m-am şi împiedicat să cad, căci mintea trebuie să fie întotdeauna înălţată la Dumnezeu.”

Vestea nevoinţei sale ajunsese departe, dincolo de hotarele Moldovei. De aceea veneau mulţi să-i ceară cuvânt de folos. Unii veneau să se roage pentru ei. Alţii îi cereau milostenie. Iar bătrânul, fiind blând la chip, dulce la grai, înţelept la cuvânt şi smerit la inimă, pe toţi îi mângâia şi îi zidea sufleteşte.

Într-o zi a venit la el un om plângând, să se mărturisească: „Înaltpreasfinţite, am slujit ca preot, fără să fiu preot. Am botezat, am spovedit, am îngropat, am slujit Sfânta Liturghie, am împărtăşit oameni. Am făcut cel mai greu păcat! Eu cred că nu mă mai iartă Dumnezeu şi mi-am pierdut sufletul”. După ce l-a spovedit, mitropolitul l-a chemat să-l hirotonescă diacon şi preot. Aşa a judecat bunul păstor ca să mântuiască un suflet de la moarte şi să nu smintească poporul cel binecredincios.

Odată a venit la el pentru ajutor o femeie săracă şi văduvă, cu cinci copii la şcoală, iar el i-a dat tot ce primise milostenie de la oameni în ziua aceea. Altă dată, rostind în taină Psaltirea, s-a urcat în tren, dar nu avea bilet, iar controlorul l-a coborât din tren la prima staţie. „Rămâneţi aici cu Dumnezeu şi cu Măicuţa Domnului!”, a spus bătrânul şi după puţin timp, trenul s-a oprit. Oamenii au înţeles că din cauza bătrânului nu mai porneşte trenul. Auzind controlorul, imediat a plecat pe jos după el, l-a urcat în tren şi a pornit locomotiva.

În anul 1890, Moşul Gheorghe Lazăr a mers să se închine şi prin mănăstirile Moldovei, zăbovind în fiecare sfânt lăcaş. Apoi s-a stabilit definitiv la biserica cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi a locuit în clopotniţa bisericii timp de 26 de ani în aspră nevoinţă, ca un adevărat stâlpnic şi sihastru în mijlocul lumii, fiind iubit de toţi şi rugându-se pentru toţi.

„Lasă drăguţă, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!” Vară şi iarnă umbla desculţ şi descoperit, oricât de cald sau de ger ar fi fost. Iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi, încât toţi se minunau de aceasta şi slăveau pe Dumnezeu. Spuneau părinţii care l-au cunoscut şi bătrânii oraşului că Moşul Gheorghe nu a fost niciodată bolnav, căci darul Domnului era cu dânsul. 

Sub păstoria acestui devotat mitropolit, Seminarul Teologic  „Veniamin Costachi” și-a găsit în sfârșit sălaș și au fost restaurate încă două renumite ctitorii din Iaşi: biserica Sfântul Nicolae Domnesc şi biserica Sfinţii Trei Ierarhi. S-au înnoit, de asemenea cu ajutorul lui, numeroase biserici parohiale, schituri şi mănăstiri, căutând întru toate să imite pe marele său înaintaş, Veniamin Costachi.