Că omul este foarte slab, atâta timp cât nu participă manifest la Duhul Sfânt

Îngerii și arhanghelii și în general orice putere și ierarhie cerească ar fi fără ordine, fără lege, nedeterminată, întunecată fără Duhul Sfânt, dar firea cea netrupească, neadormită și foarte ușoară, imaterială și cerească primește din veac de la Dumnezeu, fericitele iluminări. Și omul? Omul cel pământesc sau mai degrabă lut, alcătuit dintr-o materie stricăcioasă și ușor de împrăștiat, prizonier în chip străin al acestui trup care îl atrage mereu în jos, căruia uitarea îi este tovarăș nedespărțit, ignoranța prieten de neînlăturat, trândăvia, însoțitor cumplit, pe care boala îl domesticește și sănătatea îl face îndrăzneț, slava îl orbește, bogăția îl întunecă, iar lipsa de cinste îl umilește, sărăcia îl micșorează, plăcerea îl tulbură, întristarea îl topește, mânia îl înnebunește, pofta îl moleșește, odihna îl face ușuratic, truda îl descurajează, desfătarea îl strică, foamea îl chinuie, gândurile îl muncesc și simțirea îl amăgește și mintea adeseori îl înșeală și cugetele îl dau pradă închipuirii, având o viață scurtă și trăind ani atât de puțini și având atâtea nevoi, într-un cuvânt, este cu neputință ca o asemenea ființă să împlinească ceva dintre cele ce se cuvin, fără feluritele puteri ale Duhului Sfânt. De aceea Sfântul Pavel, știind că nu ne este nouă cu putință nici început bun și frumos să punem virtuții fără Duhul Sfânt, zice: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință”[1]. Și iarăși: „Deci nu este nici de la cel ce voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu Care binevoiește.”[2] Și iarăși: „Dumnezeu e Cel ce lucrează toate în toți”[3]. Dar dacă lucrează toate, atunci lucrează și începuturile lucrărilor iubitoare de Dumnezeu. Astfel zice și dumnezeiescul Chiril: „Mii sunt plăcerile care pun stăpânire pe mintea omenească una atrăgându-l spre plăcerile trupului, alta, spre desfătări moleșitoare care veștejesc sufletul, alta spre iubirea de câștiguri străine, alta spre iubirea de laude și într-un cuvânt spre tot felul de lucruri care spurcă. Din acestea toate ne slobozește harul Duhului Sfânt, odată sălășluit în minte.”[4]

*

Iarăși despre iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Orice ființă rațională să vadă și să se minuneze cât de mare este această dragoste a lui Dumnezeu pentru noi! Fiindcă este unul dintre cele mai necesare/firești lucruri ca Făcătorul – mai ales pentru că firea Lui este liberă și nelipsită de nimic, fapt care Îl și mărturisește drept Dumnezeu – să fie mișcat de dragoste pentru a crea și, în consecință, să iubească făpturile create, mai cu seamă pe acelea pe care, mai presus de toate cele văzute, a binevoit să le facă după chipul și asemănarea Lui, adică pe oameni, despre care spune limpede Scriptura[5] că sunt de la Dumnezeu. Dar trebuie ca și aceste făpturi, adică oamenii, în mod analog, să iubească cu toată ființa lor un asemenea Creator. Dumnezeu, din marea Lui bunătate, Se arată pururi făcând aceasta, conducând cele ale noastre, cum nu se poate mai bine, prin toată pronia Sa, dar omul, din feluritele pricini amintite mai sus, nu poate face ceea ce se cuvine, adică să caute scăpare la Dumnezeul iubirii și să poarte întru sine, ca un dreptar neuitat și neabătut, dorul după Dumnezeu. De vreme ce astfel stau lucrurile, vai, ce mare diferență față de marele dar al Atotînțeleptului și Atotputernicului nostru Creator, Cel nesfârșit în daruri! Căci Dumnezeu, în mod extraordinar, a făcut propria Lui dragoste comună cu a noastră, astfel încât, prin una și aceeași putere prin care Dumnezeu ne iubește pe noi, putem și noi înșine să-L iubim pe Dumnezeu.

(Sfântul Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, 2012)

[1] Filipeni 2, 13.

[2] Romani 9, 16.

[3] I Corinteni 12, 6.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Contra lui Iulian, 10, PG 76, 1044 CD.

[5] Facerea 1, 26.