„O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!"

Păcatul începe de la învoirea spre fapta propriu-zisă. Patimile ajung să conducă mintea, iar omul îşi pierde libertatea.

Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte.

Este cu neputinţă ca toți oamenii să rămână necăsătoriţi, deoarece „nu toți cuprind cuvântul acesta”. (Matei 19, 11)

Știam că întrebarea „De ce, Dumnezeule?”, care ieşea din lăuntrul meu, era blasfemie, totuşi o bucată de vreme am cultivat-o în mintea mea. Am mărturisit apoi acest gând al meu. Răspunsul Stareţului a fost atât de simplu şi, în acelaşi timp, atât de înţelept: „Să ştii numai un lucru, mi-a spus. Dumnezeu nu greşeşte niciodată!”.

Căci pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului (I Ioan 3, 8). Mai spune Sfânta Scriptură: Şi demonii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). 

Dacă ascultăm de Dumnezeu, ducându-ne lupta noastră duhovnicească şi dorind binele, Dumnezeu va adăuga în noi harul Său şi bunătăţile duhovniceşti.

Ce poate fi mai frumos decât un om care trăieşte respectând cele zece porunci? Sau decât un tânăr cuminte, care are o prietenie curată, cu care se încununează atunci când vine ceasul, se însoţeşte cu aleasa inimii sale şi aduce pe lume copii frumoşi, cuminţi şi sănătoşi?

Dar dacă noi nu manevrăm întrerupătorul rugăciunii, sufletul nostru nu va vedea lumina lui Hristos şi va rămâne în bezna diavolului.

Cred că toți avem această problemă a rugăciunii făcute mecanic, fără prea mare tragere de inimă. Un lucru care ajută este stăruința, deoarece cantitatea în rugăciune aduce, încetul cu încetul, și calitatea. În ceea ce mă privește, atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur și simplu și zic: „Doamne, Tu îmi vezi sărăcia...” și mă osândesc pe mine însumi, până când osândirea aceasta aduce rușine în inimă și simt că inima începe să ia parte câte puțin la rugăciune.