Când trecem pe o punte, pe deasupra unor ape repezi, mari şi adânci, pentru a nu ameţi privind repeziciunea lor, privim înainte, ori către cer. Aşa trebuie să facem noi şi atunci când ne înconjoară şi ne învăluiesc apele ispitelor. Să nu ne tulburăm, nici să ne împuţinăm; ci obişnuindu-ne din vreme cu rugăciunea, să ne întoarcem ochii şi sufletul nostru la Dumnezeu, de unde ne vine ajutorul. Dumnezeu ne iubeşte şi vrea ca întotdeauna să fim cât mai aproape de El, să stăm în legătură strâns uniţi cu El, să vorbim întotdeauna cu El.

În acest scop, El adeseori slobozeşte asupra noastră felurite necazuri ca să alergăm la El. Copiii, când nu le lipseşte nimic, aleargă toată ziua, hoinărind încoace şi încolo, uitând de părinţii lor. Atunci însă când flămânzesc, când cad, când îi sperie sau îi loveşte cineva, aleargă la părinţi, plângând să le dea ajutor. Tot aşa se întâmplă şi cu noi.

(Protosinghel Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 60)