Îngheţul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri uşa pocăinţei şi să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozaţi din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Şi ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziţia noastră, voinţa noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide uşa pocăinţei!

Noi punem început pocăinţei, iar Dumnezeu o desăvârşeşte! Omul face un pas, iar Dumnezeu face mii de paşi! Însă, pentru ca Dumnezeu să facă aceşti mii de paşi, va trebui ca noi să-l facem pe primul. Să aprindem, adică, la intrarea inimii noastre „culoarea verde”, pentru a lăsa liberă trecerea şi acţiunea lui Dumnezeu să se desfăşoare.

Cu alte cuvinte, când Dumnezeu, Părintele, vede dispoziţia de pocăinţă în adâncul inimii noastre, El „rămâne în stare de alarmă”, urmăreşte dintr-un colţ mişcările noastre şi, când socoteşte că este cazul, atotînţelepciunea Lui intervine, ca să ne aducă în final în braţele Lui. Când a văzut inima samarinencei desfrânate, Mântuitorul a venit într-adins în Samaria cea potrivnică, pentru a o întâlni (Ioan 4, 1-38) Când a văzut inima împăratului Constantin cel Mare, l-a chemat prin semnul Crucii. Când a văzut inima Mariei celei desfrânate (Sfânta Maria Egipteanca de după aceea), a chemat-o în modul Său şi la momentul potrivit. Şi din toţi pe care i-a chemat nici unul nu s-a împotrivit, căci „citise” in inimile lor.

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Editura Tabor, Bucureşti, 2012, p. 11)