Ce îşi doreşte cel mai mult cel răposat de la rude şi prieteni: nu o înmormântare somptuoasă, nici cuvinte de condoleanţe, nici doliu, ci o rugăciune puter­nică, prin mijlocirea căreia sufletul său să ajungă în mâinile lui Dumnezeu.

Adevărata bucurie duhovnicească este tăinuită în inimă şi, cu cât o ascundem mai mult, cu atât o păstrăm mai bine. Trebuie să facem totul cu simplitate şi cumpătare, întrucât avem vrăjmaşi care se vor folosi de orice mijloace ca să ne jefuiască. 

Noi ne ostenim asupra pământului, semănăm, sădim, adunăm recolta și roadele și credem că toate acestea sunt făcute de mâinile noastre; sau, înălțându-ne în cugetare, le punem pe seama naturii, a legilor și puterilor ei. Însă nu puterile noastre, nu ostenelile cele cu multe griji, ci Mâna lui Dumnezeu este Cea care, atunci când se deschide, pe toți ne umple de bunătăți.

Sfințenia vieții și faptele dragostei de aproapele sunt datoriile cele mai de seamă ale omului.

Deschizându-şi aripile rugăciunii, oamenii ies din deşertăciunile veacului acestuia, se înalţă deasupra tuturor ticăloşiilor lumeşti şi se suie, înălţându-se pe scara cerească a virtuţilor creştineşti, sus, sus, în slăvile cereşti, unde lumea, cu deşertăciunile şi cursele ei, nu-i mai poate ajunge, nici stânjeni.

Prin rugăciuni fierbinţi, făcute în Duh şi adevăr, omul străbate văzduhul, trece peste ceruri, se apropie de Dumnezeu şi stă de vorbă cu El.

De vom sta astfel la rugăciune, vom face închinare îngerească, pe care o fac ei neîncetat în ceruri.

Nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în fața oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul. Fericiți sunt cei mulțumiți cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică cei sfinți.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici şi în stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii” (II Petru 2, 20), întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lucrează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului.

Nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică.