Omul devine om numai prin împărtăşire şi participare. Dostoievski ilustrează magistral acest lucru în Fraţii Karamazov. Reluând o istorioară populară, redă povestea unei bătrâne care, foarte rea fiind în viaţa ei, s-a pomenit după moarte într-un cazan de foc. Îngerul ei păzitor, tot străduindu-se să găsească măcar o faptă bună în toată viaţa ei, şi-a amintit că, într-o zi, azvârlise unei cerşetoare un fir de ceapă peste gardul grădinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a întins-o femeii şi a început s-o tragă afară. Văzând ce se întâmplă, cei împreună pătimitori cu ea s-au repezit să se agaţe de ea nădăjduind să iasă şi ei. Speriată şi indignată, bătrâna a început să-i lovească cu picioarele strigând: „Lăsaţi-mă! Pe mine mă scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastră”. În acest moment ceapa se rupe şi bătrâna cade înapoi în foc. Şi acum se perpeleşte acolo.

Dacă bătrâna ar fi spus „e ceapa noastră” n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoate pe toţi din cazan? Dar spunând „a mea, nu a voastră” şi-a pierdut dimensiunea umană. Refuzând să împartă şi-a renegat calitatea de persoană. Persoana cu adevărat umană, credincioasă chipului Sfintei Treimi, este cea care spune „noi”, nu „eu”, „al nostru”, nu „al meu”. Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat rugăciunea „Tatăl nostru” nu „Tatăl meu”. Prima comunitate apostolică de creştini împărţea totul: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Toţi cei ce erau împreună la un loc aveau toate de obşte” (Faptele Apostolilor 2, 42-44). Acum, după nouăsprezece veacuri dacă, vrem să fim creştini adevăraţi avem neapărată nevoie să regăsim sensul comuniunii, să reînvăţăm să împărţim firul de ceapă.

(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 40-41)