Un loc iubit de linişte al blândului ierarh era Schitul Sihla. Aici venea în fiecare vară cu diaconii săi, se urcau la peştera Sfintei Teodora, făceau Vecernia, apoi poruncea unui diacon să cânte ectenia întreită şi slavoslovia mare deasupra stâncilor. La urmă cântau cu toţii „Cămara Ta, Mântuitorule...”, apoi coborau spre Mănăstirea Neamţ.

Despre acest evlavios păstor de suflete spunea unul din ucenicii săi: 

- Mitropolitul Iosif avea calităţi mari, aş putea zice apostolice, pentru că zilnic cugeta numai la îndeplinirea datoriilor sale pastorale. Credinţa sa era tare în Hristos Domnul. Ea îl întărea în luptele vieţii, ea îl îndemna la săvârşirea faptelor sale mari şi virtuoase.

Totdeauna l-am găsit citind Sfânta Scriptură şi îmi spunea: 

- De aici eu învăţ toate, întocmai ca şi marele ascet Antonie, care n-avea altă carte decât cerul şi pământul, contemplându-le.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 479)