Toate aceste reguli de politeţe şi indulgenţa cu cei bătrâni şi cei bolnavi nu ne conduc însă, spre adevăratul miez al întrebării noastre, şi anume: ce sens mai adânc are mâncatul în comun cu fraţii. Pentru că e vorba de a descoperi în ce mod se manifestă fiinţa actului mânca­tului în afară, în sfera relaţiilor interumane. Ne vor ajuta aici următoarele texte:

„Ranchiuna o sting darurile (conform Proverbe 21, 14); să te convingă de aceasta Iacob, care a îmbunat cu daruri pe Esau care ieşise în întâmpinarea lui cu patru sute de oameni (conform Facere 32, 7). Dar noi, săraci fiind, să ne împlinim această nevoie printr-o masă”.

Acest capitol din Praktikos nu e o afirmaţie izolată.

„Cugetului nemilostiv care nu se îndură de duşmanul lui atunci când îl vede în amarnică sărăcie şi nu vrea să pună capăt duşmăniei printr-o masă: «De flămânzeşte vrăjmaşul tău, hrăneşte-l, iar de însetează, adapă-l, căci făcând aşa, vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui, iar Domnul îţi va da răsplată, cele bune»” (Proverbe 25, 21-22).

„Replica” nu sună foarte conciliant pentru urechile noastre! Dar avva Evagrie, tâlcuieşte textul în sens duhov­nicesc: a aduna cărbuni pe capul duşmanului, înseamnă a-i curăţi intelectul (care este „capul” sufletului) prin bunătate şi fapte bune (ca prin foc) (conform în Proverbe 25, 21-22).

„Dacă fratele tău te irită, du-l în casa ta și nu şovăi să intri la el, ci mănâncă-ţi pâinea uscată cu el; Căci cel ce face aceasta îşi va izbăvi sufletul şi nu va avea piedică în vremea rugăciunii”.

Ca atât de adeseori în cazul avvei Evagrie, acest mic „capitol” conţine un întreg mesaj duhovnicesc concen­trat într-o coajă de nucă. Să o deschidem cu atenţie! Mai întâi se spune că „atunci când fratele tău este mâ­nios împotriva ta”, şi nu invers! Exact cum avertizează şi Hristos în Evanghelie: „Când îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta...” (Matei 5, 23-26). La fel în parabola samarineanului milostiv, Domnul răstoarnă întrebarea în sine, cu totul de înţeles omeneşte, pusă de fariseu: „Cine e aproapele meu?” şi arată că ea ar fi trebuit să sune: „Cui anume îi sunt eu aproapele?” (Luca 10, 29 ş.u.).

În exemplele noastre, gestul împăcării, fie printr-o invitaţie, fie printr-o vizită, pleacă mereu de la cel ofensat, care nu aşteaptă ca celălalt să-şi vină în fire şi să regrete ce a făcut. Cât tact şi câtă fineţe umană vorbesc din aceste rânduri! Mâncatul împreună, la care invită cel ofensat sau pe care îl prilejuieşte prin vizita sa, serveşte aici ca semn de împăcare.

Avva Evagrie are în vedere în mod explicit un dublu scop. În primul rând tămăduirea celuilalt, a cărui zăbovire în mânie – justificată sau nu – faţă de fratele său i-ar putea aduce pierzania. Apoi are în vedere propria viaţă duhovnicească, adică rugăciunea. Evagrie nu oboseşte să avertizeze asupra faptului că mânia e obstacolul cel mai grav dintre Dumnezeu şi noi. Nimic nu „întunecă” mintea mai mult decât mânia. Pentru că demonul constă în chip fiinţial în „mânie”, fapt care îl face orb faţă de Dumnezeu şi faţă de tot binele. A te lăsa pradă mâniei, înseamnă a deveni tu însuţi „demon”... Rugă­ciunea însă, cu alte cuvinte, momentul în care mintea urcă la Dumnezeu, e punctul critic al adevărului, în care se arată cum anume suntem în realitate. Rugăciunea e oglinda stării noastre sufleteşti.

Şi aici trebuie observat că, în al treilea text citat ante­rior, Evagrie vede obstacolul nu în faptul că eu aş avea ceva împotriva fratelui meu, ci în acela că el are ceva împotriva mea! Mânia şi coruperea lui sunt obstacolul care vor nimici rugăciunea mea.

„Ia seama la tine însuţi să nu-l faci cândva pe vreunul din fraţi să fugă enervându-l, fiindcă atunci nu vei putea scăpa în viaţa ta ca demonul întristării să ţi se facă pururea piedică la vremea rugăciunii”.

Fără prea multe cuvinte, devine aici evident faptul că, mântuirea personală e cu neputinţă fără mântuirea aproapelui. Ca gest de împăcare serveşte însă, tocmai mâncatul împreună. În mic, omul repetă aici, în viaţa cotidiană, gestul de împăcare dintre Dumnezeu şi om prefigurat deja în Vechiul Testament de masa comună a jertfei, şi care şi-a găsit împlinirea la Cina cea de Taină a lui Hristos cu ucenicii Săi.

Cele trei texte prezentate, ne dau astfel răspunsul pe care-l căutam: Mâncatul împreună e un simbol al păcii şi îm­păcării, al propriei păci interioare, al împăcării cu aproa­pele şi, în sfârşit, al păcii cu Dumnezeu. Pentru că, fără această privire asupra „prototipului”, nimeni nu poate să iubească din toată inima „chipul lui Dumnezeu” atât de întinat. De aceea e şi un semn al iubirii, prin care Evagrie înţelege mereu „blândeţea” şi care, aşa cum ne arată exemplele, corespunde unei atitudini cu adevărat mărinimoase, capabile să facă loc cu adevărat celuilalt, intervine pentru el chiar, şi mai ales, cu costuri proprii.

Devine aici limpede că, atât mâncatul cât şi nemân­catul urmăresc în fapt, acelaşi scop: să-l cureţe pe om de căderea sa în sine însuşi. În postire, el frânge această rezistenţă aparent de nezdruncinat a sinelui. De aceea, postul e cea mai bună metodă de combatere a mândriei, iar în mâncatul împreună devine sesizabila, nou câşti­gată deschidere.

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 133-136)