Do­rul cel adevărat către Dumnezeu e mai pu­ternic şi decât nevoia cea către rudenie.

Avem pilda Sfântului Ioanichie cel Mare. El a fost ostaş vreme de 20 de ani. A săvârşit multe minuni şi în toate războaiele a biruit, nefiind niciodată învins. Nu s-a gândit niciodată la viaţa sa, ci şi-a pus întotdeauna viaţa pentru aproapele său.

În epitaful pe care şi l-a compus singur, Benjamin Franklin scria: „Aici odihneşte trupul tipografului Benjamin Franklin ca o copertă de carte veche, cândva imprimată cu litere aurite, astăzi ştearsă, uzată, fără înţeles şi hrană pentru viermi! Dar opera nu se va pierde căci, aşa cum a crezut, o să reapară într-o ediţie nouă, mai frumoasă, îndreptată şi desăvârşită de Autorul său!”.

Fac ce vreau eu, credinciosul şi smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar nu ce i-ar plăcea demonului sălăşluind înlăuntrul meu sau târcolind în juru-mi să fac în numele aşa-zisei libertăţi instinctuale, în temeiul căruia mă ispiteşte spre a mă îndemna să mă dau rob lui şi duhurilor sale celor rele.

Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă: pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare.

Există în dialectica simultanelor credinţă-necredinţă un punct critic pe care, rugându-ne mai departe, îl depăşim.

Fraţii mei, poporul pe care vi l-a încredinţat Dumnezeu este înfometat, îndurerat şi suferă adeseori sub jugul robiei. Toţi sunt fiii şi fraţii noştri şi cer mângâiere de la noi. Dar cum să le-o oferim, dacă nu mergem lângă ei, dacă nu suferim şi noi împreună cu ei şi dacă nu simţim şi noi singurătatea şi durerea lor? Prin dragoste le câştigăm încrederea, iar atunci când nu predicăm cu cuvântul, să predicăm prin însăşi viaţa noastră virtuoasă.

Monahul care îl apăra pe David i-a poruncit acestuia, ca din partea egumenului, să meargă să ia puţin rachiu de la chelărie. Dar a spus şi chelarului să-l urmărească ce va face. David însă s-a dus direct la stareţ să-l întrebe dacă poate să ia rachiu. Şi acest lucru i-a pricinuit o nouă cinstire de la călugării din Mănăstirea Lavra.

„Ascultă! Fiindcă îţi văd pocăinţa pentru plecarea sfinţiei tale din mănăstire, îţi voi plăti eu datoriile tale. Și precum după rugăciunea de iertare se şterg păcatele, aşa îți voi şterge şi eu datoriile tale. Însă vei rămâne dator Cerului. Iar recunoştinţa ţi-o vei arăta la mănăstirea ta, prin nevoinţa şi pocăinţa ta.”

Au venit nişte oameni, loviţi de ispite şi greutăţi, şi au zis că se simt ca în iad; şi eu i-am întrebat: „Da’ nu vă supăraţi, de când nu v-aţi mărturisit?”.