Aceasta este înţelesul pildei Mântuitorului despre talanţi: a fost făcută o investiţie, să obţină orice e în stare de pe urma ei. Acest cineva poate depune toate eforturile şi, dacă este înzestrat cu capacităţi deosebite, va dubla sau va tripla investiţia – darul – ce i-a fost oferit. Cel mai puţin înzestrat va obţine ceva mai puţin, dar va avea şi el rezultatul său. Nimeni, însă, nu are dreptul să facă la fel ca sluga din pildă care a îngropat talantul. Acesta s-a speriat: dacă pierd cumva ceea ce-a fost investit în mine, dacă irosesc, cheltuiesc şi voi fi tras la răspundere? – şi l-a îngropat; altfel zis, l-a pus deoparte, l-a ascuns, l-a legat în batistă. Iar când a venit vremea judecăţii, când a venit vremea socotelii faţă de stăpân, s-a dovedit că toţi au obţinut câte ceva, numai acesta din urmă, nimic. Şi a fost osândit nu pentru că nu a adus profit stăpânului, ci pentru că nu a întreprins nimic, nu s-a hotărât la nimic.

(Antonie Bloom, Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007,  pp. 15-16)