Există trăsături specifice care caracterizează mona­hismul românesc, de pildă faţă de cel atonit?

Deşi monahismul ortodox este de un singur fel şi având aceleaşi rânduieli de bază, totuşi popoarele ortodoxe, dezvoltându-se în condiţii geografice şi istorice proprii, creştinismul şi deci şi monahismul lor prezintă şi trăsături caracteristice proprii.

De pildă, monahii români când vin la Athos sunt surprinşi văzând călugări tineri purtând schima cea mare monahicească. În mănăstirile româneşti nu există schivnici tineri. Aici schivnicia este privită cu gravitatea recomandată de Rânduiala schivniciei, care zice: „Se cuvine ca schimonahul cel nou să-şi schimbe cu totul vieţuirea, silindu-se până la moarte să ajungă bărbat desăvârşit...”. De aceea numai unii monahi, mai vârstnici, îndrăznesc să se facă schivnici. Şi atunci ei duc o viaţă de aspră asceză, post şi rugăciune, spo­vedanie şi împărtăşire mai deasă cu Sfintele Taine şi multă tăcere. „Schivnicul, zic monahii, trebuie să vorbească numai şapte cuvinte pe zi”.

O trăsătură caracteristică a Creştinismului şi mona­hismului românesc este o pronunţată discreţie. Monahii foarte sporiţi duhovniceşte se feresc cu multă grijă de a vorbi despre ostenelile lor pentru virtute şi despre harismele primite, ştiind că numai „prin darul lui Hristos sunt ceea ce sunt”, şi că fără de Dumnezeu nu pot face nimic (Ioan 15, 5). Aşa trebuie să fie monahul, împlinitorul tuturor poruncilor lui Hristos; „nu-i mare lucru dacă eşti ceea ce trebuie să fii!”. Din această discreţie, Creştinismul românesc nu a făcut mare caz de sfinţii săi proprii, deşi nu i-au lipsit; iar monahii români, prezenţi de multe secole pe Muntele Athos, nu s-au străduit să aibă şi ei o mănăstire a lor, fiind până astăzi singurii monahi ortodocşi, fără mănăstire în Acropolea Ortodoxiei.

O altă caracteristică a monahismului românesc este accentul deosebit pus pe latura practică a vieţii duhovniceşti. Pe de o parte, pentru a ajuta pe monahi să-şi dobândească mai sigur nepătimirea, pe de alta făcându-se mai folositori obştii mănăstireşti şi chiar credincioşilor care au nevoie de ajutor, Sfântul Calinic de la Cernica, o întruchipare a acestei spiritualităţi, unea în chip uimitor în persoana sa rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci. Este un exemplu de spiritualitate integrală.

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 54-55)