Mucenicia, sau mai bine spus moartea mucenicească, a existat şi în Vechiul Testament, aici având ca exemple pe unii proroci sau drepţi ce au fost omorâţi pentru credinţa în adevăratul Dumnezeu. În Noul Testament, Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos este omorât de oameni, nevinovat, devenind Model de urmat până la sfârşitul omenirii. 

Şi filosoful şi teologul caută ceva. Însă diferenţa dintre cei doi se evidenţiază din start. Scopul, mijloacele şi finalitatea sunt diferite. Trebuie privite obiectiv. Dar această privire obiectivă a dispărut demult, căci diferite curente filosofice au subminat teologia de sute de ani. 

Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.

Pe lângă păzirea liniştii (păcii) inimii deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu.

Do­rul cel adevărat către Dumnezeu e mai pu­ternic şi decât nevoia cea către rudenie.

Avem pilda Sfântului Ioanichie cel Mare. El a fost ostaş vreme de 20 de ani. A săvârşit multe minuni şi în toate războaiele a biruit, nefiind niciodată învins. Nu s-a gândit niciodată la viaţa sa, ci şi-a pus întotdeauna viaţa pentru aproapele său.

În epitaful pe care şi l-a compus singur, Benjamin Franklin scria: „Aici odihneşte trupul tipografului Benjamin Franklin ca o copertă de carte veche, cândva imprimată cu litere aurite, astăzi ştearsă, uzată, fără înţeles şi hrană pentru viermi! Dar opera nu se va pierde căci, aşa cum a crezut, o să reapară într-o ediţie nouă, mai frumoasă, îndreptată şi desăvârşită de Autorul său!”.

Fac ce vreau eu, credinciosul şi smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar nu ce i-ar plăcea demonului sălăşluind înlăuntrul meu sau târcolind în juru-mi să fac în numele aşa-zisei libertăţi instinctuale, în temeiul căruia mă ispiteşte spre a mă îndemna să mă dau rob lui şi duhurilor sale celor rele.

Ipoteza hazardului creator al vieţii mi se pare, faţă de a creaţiei divine, din ce în ce mai puţin probabilă: pe măsură ce realitatea se dezvăluie în uluitoarea ei complexitate şi conexare.

Există în dialectica simultanelor credinţă-necredinţă un punct critic pe care, rugându-ne mai departe, îl depăşim.