Trebuie să refacem această legătură prin dragoste, stăruinţă şi rugăciune. Să avem dragoste pentru Dumnezeu şi dragoste pentru aproapele, pentru că nu poate să spună cineva că-L iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, iar pe aproapele, pe care-l vede, nu-l iubeşte.

Dumnezeu nu ascultă pe cineva care zice numai: „Doamne, am greşit, iartă-mă!”, căci pocăinţa înseamnă înfrânare şi smerenie. Deci Dumnezeu ne cunoaşte inima, şi dacă este înfrântă şi smerită se îndură de dânsa.

După rugăciune, ține relația cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi eşti duşman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.

Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie, o hotărâre şi o decizie de mare căinţă şi pocăinţă.

Greşeala alunga îndrăzneala cea către Dumnezeu, dar pocăinţă o aduce înapoi. Harul nu ne lasă fără de nădejde, ci continuu îndeamnă pe cel căzut la pocăinţă. În timp ce gândurile care vin de la diavol îi dau omului deznădejde, ca piatra care cade peste frunzele fragede ale plantelor abia răsărite.

Nimeni să nu renunțe la această bună sârguință a rugăciunii monologice, oriunde și oricum s-ar afla, indiferent de vârstă sau de neam și să fie sigur că mult are să se folosească de aici. Înșelarea cea mai de pe urmă este să socotească cineva că această rugăciune este exclusiv datoria monahilor și nu datoria de obște a oricărui creștin. 

Pururea pomenitul gheron Iosif a numit rugăciunea „limba veacului ce va să fie”, pe baza experienței și învățăturii sfinților Părinți că deplinătatea harului la fiecare suflet văzător este neîncetata rugăciune. De altminteri, și lucrarea îngerilor în veacurile cele nesfârșite ale slujirii lor către Dumnezeu, ce altceva este afară numai de laudă și slavoslovie, adică rugăciune?

Sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente.

Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu-i definesc fiinţa, cu un sentiment de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină.

Între sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi impostorii, există trei deosebiri radicale.