Când Domnul S-a botezat la Iordan, Duhul Sfânt S-a arătat în chip de porumbel. S-a arătat nu ca să-I dea ceva, ci ca să arate în chip simbolic ceea ce este în Hristos, adică nerăutatea, curăţia şi blândeţea. Asta şi înseamnă porumbelul. Iar atunci când apostolii erau adunaţi într-a cincizecea zi după înviere, Duhul S-a arătat în chipul limbilor de foc.

S-a arătat în chip de foc ca să le ia şi să le dea ceva – şi anume să ia de la ei tot păcatul, toată neputinţa şi teama şi necurăţia sufletească, şi să le dăruiască putere, lumină şi căldură. Focul simbolizează aceste trei lucruri: puterea, lumina şi căldura. Ştii cât este focul de puternic, ştii cât este de luminos şi cum încălzeşte. Când vorbeşti despre Duhul Sfânt însă, ia seama să nu cugeţi trupeşte, ci duhovniceşte. E vorba, aşadar, despre puterea duhovnicească, despre lumina duhovnicească şi despre căldura duhovnicească – iar acestea sunt tăria voinţei, luminarea înţelegerii şi căldura dragostei. Cu aceste trei arme duhovniceşti i-a înarmat Duhul Sfânt împotriva lumii pe ostaşii lui Hristos, pe care învăţătorul îi oprise de la a purta, dintre toate armele fizice, chiar şi toiag.

De ce s-a arătat focul în chip de limbi asupra capetelor apostolilor? Fiindcă trebuia ca apostolii prin limbă să vestească popoarele Vestea de Bucurie, Evanghelia adevărului şi vieţii, învăţătura pocăinţei şi a iertării. Prin cuvânt trebuiau să înveţe, prin cuvânt să tămăduiască, prin cuvânt să mângâie, prin cuvânt să sfătuiască şi să călăuzească, prin cuvânt să rânduiască Biserica. În cele din urmă, prin cuvânt să se şi apere – fiindcă Dumnezeu le zisese şi prezisese să nu se teamă de prigonitori şi să nu se îngrijească în ce chip le vor răspunde când vor fi traşi la judecată – ei, oameni simpli. Nu voi veţi vorbi, spune, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi din voi. Oare se putea vorbi cu obişnuita limbă omenească despre cea mai mare şi mai veselitoare noutate ce a ajuns vreodată la urechile omeneşti: că Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi le-a deschis oamenilor poarta vieţii celei fără de moarte? Oare se putea vărsa de la om şi de la obişnuita fire muritoare acest balsam de viaţă făcător pe hoitul imperiului roman şi până la marginile lumii? Nicicum şi niciodată – ci numai de la Duhul Cel de foc al lui Dumnezeu, Care prin gurile sfinţilor apostoli a împrăştiat scântei cereşti în întunericul pământului.

Dar, fiu al omului, oare nu ai simţit nici măcar o dată Duhul lui Dumnezeu în tine?

Iată, şi tu ai fost botezat cu Duhul, cu apă şi cu Duhul. Oare nici măcar o dată n-a strălucit fără de veste în tine un gând mare şi luminos, cuvânt tăcut al Duhului Celui Sfânt? Oare nici măcar o dată nu s-a stârnit, precum un vânt iscat pe neaşteptate, dragostea către Făcătorul, şi din aceasta, lacrimi în ochii tăi?

Încredinţează-te voii lui Dumnezeu şi străjuieşte asupra a ceea ce se întâmplă în sufletul tău, şi vei cunoaşte minunea Cincizecimii care s-a săvârşit asupra apostolilor.

Pace ţie şi mângâiere de la Duhul Sfânt!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 38-39)