Amândouă aleg să acţioneze ca răspuns la porunca lui Dumnezeu. Tragic însă, prima alege să nu facă ascultare; păcatul ei însă a fost şters de hotărârea Mariei de a accepta voia lui Dumnezeu. Acest rezultat fericit dezvăluie nu doar capacitatea omenirii de a se ridica la potenţialul său dat de Dumnezeu, ci şi mila lui Dumnezeu manifestată în iniţierea unei noi iconomii.

Sfinţii, în general, au temporizat, de fiecare dată, excesul la capitolul acesta, tocmai pentru a arăta care este fundamentul iubirii: sfinţenia, care are în ea împreună-lucrarea unul de dragul celuilalt. Atât de mult să-l iubeşti pe celălalt, încât să-l vrei mântuit!

După natura sa, pomul cunoașterii binelui și a răului n-a fost cel care a adus moartea. Dimpotrivă, a fost bun, precum toate celelalte făcute de Dumnezeu, doar că l-a ales pe acesta să fie mediul prin care se va dovedi ascultarea omului față de El. În porunca cea mică a fost exprimată toată voia lui Dumnezeu despre existența omului în Rai, „iar voia lui Dumnezeu este constituția și legea cea mai desăvârșită”.

Împreună, adesea cercetau pe sihaştrii care în acea vreme se nevoiau prin peşterile cheilor Dobrogei din hotarele Casienilor, dar şi în întregul ţinut dintre Dunăre şi Mare.

Lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frică de iad şi la dorul după Împărăţia Cerurilor.

Trei sunt, într-adevăr, felurile de lăcomie a pântecelui.

Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decât toate cele de până aici. Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească.

Plângem noi, oare, când simţim năvălirea gândurilor necurate în inimă; când suntem atraşi de mândrie, răutate, invidie, lăcomie, zgârcenie; când faţă de vrăjmaşul nostru simţim nu iubire, ci duşmănie; când suntem atraşi de patima beţiei, a iubirii de argint şi a iubirii de avuţie?

Calea spre mântuire începe din momentul întoarcerii la Dumnezeu cu sentimentul şi conştiinţa propriei pieiri. Această conştiinţă ne obligă să căutăm un Mântuitor şi-i aduce pe mulţi în Biserică. Iar aici, pe pragul Bisericii, la izvorul mântuirii, stă prima piatră de poticnire pentru omul abia trezit la viaţa duhovnicească şi pentru duhovnicul care primeşte „pruncul duhovnicesc” spre educaţie.

Noi nu trebuie să anticipăm judecata lui Dumnezeu. Numai Unul Dumnezeu ştie împrejurările vieţii fiecăruia şi cel mai important este că El vede inima fiecăruia. El va rosti sentinţa de judecată la timpul cuvenit.