Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie, ba chiar Îl numeşte „Tată”. „Rugăciunea cea mai veche şi cea mai răspândită se adresează Părintelui Ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut şi preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veşnice şi mântuitoare? Chiar noi, creştinii, care mărturisim în Crezul nostru pe „Unul Născut – Fiul iubirii – Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii… pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire”, trăim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tată al Fiului Său şi al nostru?

Chinul conştiinţei noastre şi suferinţa lumii nu se vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, mărturisit şi trăit de toţi oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tată din veci al Fiului iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, fără să fie contemplat împreună cu Fiul Său Cel veşnic şi împreună cu fraţii Fiului Său, fiii Săi în suferinţa irodiană, toţi „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6). Cum să simt dragostea Lui, îmbrăţişarea Lui, altfel decât în braţele Iubirii Lui – „braţele părinteşti”, Fiul şi Duhul Sfânt?

(10 predici de Părintele Galeriu la 10 ani de la mutarea sa la cer, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, p. 127)