„În toată viaţa sa, preotul trebuie să fie călăuzit de aceste fapte bune: credinţă puternică în Dumnezeu, dragoste spre oameni, bunăcuviinţă, smerenie şi râvnă lăuntrică pentru Hristos. Apoi să aibă înainte prezenţa lui Hristos, în toate privinţele.”

Când aţi ajuns la starea de curăţie trupească şi sufletească, prin post, rugăciune şi împăcare cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.

Părinţii mei duhovniceşti mă îndemnau să fiu nelipsit de la sfintele slujbe şi să iubesc cu totală dăruire pe Dumnezeu şi pe oameni. Aceste două fapte bune le iubesc şi acum cel mai mult.

Cel mai mult am sporit (vreo şapte ani), când am făcut o meditaţie şi am zis aşa: preoţii îi socoteam ca pe Sfinţii Apostoli, pe stareţ ca pe Hristos şi pe toţi ceilalţi ca ucenici ai Sfinţilor Apostoli. Şi aşa bucurie aveam, că îmi venea în gând să le sărut şi tălpile şi picioarele la toţi părinţii.

Când zici „Doamne, Iisuse...” dă năvală şi diavolul, iar prin osteneala, lupta aceea, Duhul Sfânt se lasă simţit, dacă osteneala s-a unit cu smerenia. Duhul Sfânt se lasă simţit ca să vezi că El duce mintea în inimă – pentru că în inimă te rogi şi de acolo răpeşte Duhul Sfânt sufletul.

Porunca lui Dumnezeu este din dragoste; din dragoste să-l înveţi, din dragoste să-l ajuţi pe celălalt.

„Sunt unii care se fac pe ei înşişi fameni pentru Îm­părăţia lui Dumnezeu”.

Aceasta este vocaţia omului de a fi el însuşi total unit cu Dumnezeu şi prin El restul cre­aţiei.

O persoană rosteşte cu glas tare Rugăciunea lui Iisus, iar celelalte ascultă în tăcere. Şi nu spune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne­zeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, ci „miluieşte-ne pe noi”, întrucât suntem împreună.

Sfânta Liturghie arhierească în cinstea Sfântului Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei