Te vindeci sufleteşte, te vindeci şi trupeşte, te echilibrezi în toate, gândeşti altfel viaţa ta dacă iei mijlocitor cuvântul lui Dumnezeu. 

Ori de câte ori credincioşii au necazuri mari, judecăţi, boli grele, operaţii sunt datori să facă rugăciuni cu post, ziua şi la miezul nopţii sau când poate fiecare, citind câteva catisme la Psaltire şi Paraclisul Maicii Domnului.

Meditează că toate lucrurile făcute de tine nu sunt tocmai în lumina şi după darul dat ţie să le cunoşti şi să le faci, ci multe sunt neîndeplinite şi multe departe de scopul curat şi sârguinţa obligatorie. De aceea, când vei înţelege bine acestea, vei vedea că se cuvine mai bine a te ruşina de virtuţile tale, decât a fi satisfăcut în zadar şi a te mândri cu ele.

Dacă ne adresăm Lui cu smerenie şi pocăinţă, simţim puterea şi prezenţa Sa în viața noastră. Sufletul nostru devine mai fin racordat la ceea ce face El, iar El răspunde chemării noastre de a ne ajuta.

Fariseul se mândrea cu dreptatea sa, se semeţea asupra vameşului păcătos, ceea ce înseamnă că era lipsit de dragoste – iar cine este lipsit de dragoste stă departe de Dumnezeu.

Aşa se verifică dacă oamenii sunt pregătiţi pentru căsnicie: ei trebuie să fie pregătiţi să fie împreună nu doar la bucurie, ci şi la necaz. 

Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experienţă cotidiană a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere; orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud reciproc, ci se întrepătrund. 

Pocăinţa este nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totală a  perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alţii şi la noi înşine.

Plină, în acelaşi timp, de durere şi de bucurie, pocăinţa exprimă tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viaţa creştină aici pe pământ, pe care Sfântul Apostol Pavel a descris-o atât de viu: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru ca fiind în pragul morţii, deşi iată că trăim ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne”. 

Dacă nu suferi pătimirile, nu poţi ajunge la cruce. Iar de rabzi mai întâi pătimirile, vei intra la limanul odihnei Lui. Şi te vei linişti apoi intru toată negrija, având sufletul întărit şi lipit de Domnul pentru totdeauna, străjuit în credinţă, bucurându-se întru nădejde, veselindu-se în dragoste, păzit în sfânta şi cea de o fiinţă Treime.