Tot omul este chemat să fie sfânt, să fie Dumnezeu prin har şi dacă nu toţi ajung aici, este datorită lenevirii, trândăviei, care este direct potrivnică creşterii omului duhovnicesc, refuzul propriei sale dezvoltări.

Moartea sufletului aduce şi moartea fizică. Dacă omul este doborât duhovnicește, nici trupul nu mai face doi bani. Dacă există moartea sufletească, se înţelege că trupul nu mai este bun de nimic.

Singura soluţie de a-l birui pe celălalt este tăierea voii proprii. Frăţia ta ai o poruncă în sensul acesta, de a te transforma. Scopul fraţilor şi monahilor nu este să facă o legătură, fie falsă sau simplă administrativă, între mai mare şi mai mic, ci să se transforme fiecare – să-şi taie voia. Şi nu trebuie scăpată nicio ocazie care-ţi dă posibilitatea tăierii voii.

Când te pocăieşti cu adevărat, te duci la spovedanie ca să nu mai faci păcatul. Altfel, eşti vinovat de participare (premeditare), nu de accidentare.

Fără ispite, nimeni nu a ajuns la desăvârşire. În acest stadiu, când harul lui Dumnezeu se retrage, mulţi au căzut în înşelare. Iar aceasta se întâmplă pentru a ne face luptători încercaţi în război, iar nu să rămânem mereu prunci. Fiindcă Domnul vrea să devenim bărbaţi vrednici şi luptători curajoşi, în stare a păzi bogăţia Lui. 

Liniștește-te! Fii cu luare-aminte, căci altfel toată răsplata pe care-am câştigat-o în seara aceasta la priveghere o vom pierde.

Starețul Iosif Isihastul foarte atent ca să nu-i judece pe cei care se sminteau. Pentru aceasta spunea: „Lasă-i să spună ce vor împotriva mea. Aşa cum le sunt ochii, aşa şi văd. Nu sunt de vină oamenii, ci ochii lor care nu văd corect”.

Puterea femeii constă, printre altele, şi în slăbiciunea ei: dând dovadă de respect şi cinstire faţă de bărbat, ea nu trebuie să devină în acelaşi timp „animal de povară”. Prin comportamentul său feminin şi chiar prin înfăţişarea sa, ea trebuie să-l motiveze pe bărbat s-o ajute şi s-o trateze ca pe o doamnă.

Începătorul biruiește iubirea de plăcere, cel din mijloc iubirea de argint și cel desăvârșit iubirea de slavă.

Adeseori ne plângem că Dumnezeu nu ne-a dat niciun ajutor ca să izbutim să ne facem mai buni; că n-am simțit prezența Lui, puterea Lui. Și aceasta ne aruncă în mare întristare, uneori aproape în deznădejde.