Dar ce sunt voinţa cea rea şi patimile cele pierzătoare ce mereu îl orbesc pe om şi mereu Îl răstignesc pe Dumnezeu?

Patima este cea mai crasă manifestare a egoismului ajuns la dimensiuni monstruoase. Prin patimi, omul nu se cunoaşte pe sine ca persoană ce tinde spre comuniune de iubire cu oamenii, ci numai ca obiect înrobit de patimi, ca o realitate izolată şi egocentrică.

Patima este o nesocotire a lui Dumnezeu ca centru a toate şi gravitatea spre sine şi lume, deşi nu spre sine ca persoană şi nici spre realitatea adevărată a lumii. Patimile sunt împotriva firii sau, mai precis, sunt boli ale firii, forme monstruoase pe care firea umană le ia prin stăruinţa voinţei în a se complace cu păcatul. Ele singure sunt iraţionale.

Patimile reprezintă pentru fiinţa umană cea mai gravă şi mai permanentă primejdie, întrucât o fac să decadă la cel mai scăzut nivel posibil, o vatămă adânc şi o sortesc pieirii. Nimic nu atacă mai mortal pe om şi nimic nu minează mai mult viaţa socială ca aceşti duşmani înverşunaţi.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 8-9)