Când nu-I simţim prezenţa lui Dumnezeu, dar ne simţim nimicnicia şi mizeria, să ştim că El este! Fără El, fără Lumina Lui, n-am vedea nimic.

Adesea ne blocăm de răul pe care ni-l fac unii oameni. Nu mai putem să zâmbim, să muncim, să ne odihnim, atunci când suferim o insultă de la cineva. Noi, de fapt, suntem chemați să ne rugăm atât pentru liniștea noastră cât și pentru înțelegerea neputințelor celui care ne-a rănit.

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

Eu nu zic să fim ca El, căci cine poate fi ca El, ca Mântuitorul? Dar măcar, cât de cât, să mergem pe urma paşilor Lui.

De multe ori când cineva venea la mine pentru rugăciune, îi spuneam: „Roagă-te cu mine!”. Erau lucruri foarte grele în familie, fie boli grele, fie tulburări în casă, şi se întâmpla minunea, lucrurile se schimbau. 

Osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o.

Nu există decât două feluri de oameni... cei care Îi spun lui Dumnezeu „Facă-se voia Ta” şi cei cărora Dumnezeu le va spune la sfârşit: „Facă-se voia ta”.

Întrucât fiecare am primit nişte daruri, nişte talanţi, vom fi întrebaţi ce am făcut, de exemplu, cu darul minţii, al voinţei, al libertăţii, al credinţei; cum le-am folosit şi fructificat? Le-am îngropat în pământ, le-am folosit în numele nostru, pentru slava noastră sau le-am folosit în numele lui Dumnezeu?

Slujirea aproapelui este poruncă evanghelică şi faptă de mare cinste.

Puterea de a iubi este sădită de la început în sufletul omenesc.