Precum de oala care fierbe pe foc nu se pot apropia muştele sau animalele ca să spurce mâncarea omului, la fel se întâmplă şi cu inima noastră: câtă vreme arde de râvnă pentru Dumnezeu, nu va putea fi jefuită de gândurile pătimaşe, iar câinele poftelor trupeşti nu-şi va putea sfâşia prada, adică inima omului, care doreşte să se aducă jertfă curată numai lui Dumnezeu. Dar de îndată ce focul s-a stins şi mâncarea s-a răcit, muştele vin şi o întinează.

Insuflat de râvnă pentru Dumnezeu, omul înfruntă toate încercările. De nu vom lăsa să ni se stingă flacăra inimii, chiar şi atunci când Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi şi îngăduie să gustăm moartea duhovnicească, vom sta neabătuţi pe calea Domnului. Depinde numai de noi dacă moartea care ne ameninţă se va preface în izvor de viaţă sau ne va nimici în cele din urmă. Înfruntarea morţii ne este însă de neapărată trebuinţă, pentru a fi cercată dorirea noastră după Dumnezeu. Dacă în ciuda ameninţării morţii rămânem neclintiţi în hotărârea de a-L urma pe Hristos şi de a săvârşi cele pe care le-am învăţat când harul era cu noi, atunci credinţa noastră se va arăta mai tare decât moartea şi va birui lumea, după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul (I Ioan 5, 4).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 170-171)