Un mod simplu de a înţelege „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este următorul: Ce este iadul? Iadul este locul din care Dumnezeu lipseşte. Astfel, dacă atunci când trecem prin încercările şi greutăţile vieţii, ne socotim vrednici de aceste suferinţe şi poate de unele şi mai mari, chiar şi de iad, ni se va da harul să le îndurăm fără a fi nimiciţi de ele.

Într-una din omiliile sale despre Maica Domnului, Sfântului Andrei Criteanul spune că toate sufletele sfinţilor, adică ale credincioşilor, vor trece prin chinurile iadului, dar nu ca să piară, ci ca să cunoască din cercare taina pogorârii lui Hristos la iad. Căci dacă vrem să-L cunoaştem pe Hristos întreg, totus Chritus, atunci trebuie să cuprindem şi acest aspect al vieţii Lui, şi astfel să cunoaştem întreaga lungime, lărgime, înălţime şi adâncime a căii Sale (Efeseni 3, 18), iar pogorârea Lui este o parte însemnată a acestei căi.

Suferinţa este, aşadar, un mod de a cerceta şi cunoaşte calea lui Hristos. Dar nu trebuie să uităm nicio clipă că Dumnezeu rămâne binecuvântat în veac şi că nu trebuie să deznădăjduim. Acest gând ne va da puterea să ne ferim de păcat. În Cartea lui Iov întâlnim următoarele cuvinte cu adevărat uimitoare: „Şi întru toate acestea Iov nu a păcătuit” (Iov 1, 22). Iov nu a păcătuit, pentru că în toate suferinţele el nu a încetat să-L binecuvânteze pe Dumnezeu: „Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac”, aşa cum cântăm la sfârşitul Sfintei Liturghii.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, pp. 80-81)