Să-L aşezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, şi atunci El ne va lumina şi ne va încălzi întreg pământul vieţii noastre, care nu va întârzia să-şi aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Aşa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deşi neînvăţat, îi întrecea cu mult în înţelepciune pe filozofii care îşi luminau mintea numai cu „lampa” şi „soarele” ştiinţei veacului acestuia.

Şi fiindcă nu oricine poate ajunge la această înaltă treaptă de înţelepciune, ori de câte ori suntem în vreo nedumerire, trebuie să alergăm la scrierile Sfinţilor Părinţi şi la cele şapte sinoade ecumenice care nu se abat de la Evanghelia lui Iisus. Aceştia să ne fie cei dintâi duhovnici; iar în al doilea rând, „pruncii”, cărora Dumnezeu le-a descoperit adevărul ascuns de la înţelepţi. Şi atunci, de va fi vorba de diavolul şi de slugile lui, trebuie să fim „şerpi”, iar de va fi vorba de Iisus şi de Evanghelia Lui, trebuie să fim „porumbei” şi „prunci” fără răutate şi fără vicleşug.

Sfinţii, luminaţi de Duhul Sfânt, erau mai înţelepţi decât şerpii demonici, fiindcă presimţeau şi sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinşi în faţa oamenilor, iubeau pe vrăjmaşii lor, nu se mâniau şi nu-i urau.

Şi în această privinţă, ei au luat pildă de la Mântuitorul, care în ce priveşte trupul şi cele materiale a cedat până a fost zdrobit cu totul pe Cruce, iar în ce priveşte sufletul şi cele spirituale, a fost de o intransigenţă ce a biruit şi a zdrobit lumea.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 194-195)