Cu dumnezeirea Domnul Hristos este pretutindenea, numai cu trupul Său este într-un anumit loc. De ce? Pentru că trupul nu are calitatea de a fi pretutindeni. Aşa cum trupul nostru nu poate fi în mai multe locuri, nici măcar în două locuri, ci numai într-un singur loc, dar nu ştim unde. Spunem în cer, dar nu ştim unde este. Aşa că cei care se laudă că au străbătut cosmosul, că au ajuns în Lună, c-au trimis diferite navete spaţiale în cosmos, că poate vor întâlni pe Domnul Hristos, nu ştiu ce vorbesc. De ce? Pentru că ei nu ştiu unde trebuie căutat Domnul Hristos şi cum trebuie văzut Domnul Hristos. Credinţa noastră ne spune mai mult decât ne spun cei care au străbătut spaţiul, cosmosul. Credinţa noastră ne spune că Domnul Hristos cu trupul şi cu sufletul Său este undeva anume, dar poate să nu fie văzut prin simţurile pământeşti, şi nu numai ceea ce simţim prin simţurile pământeşti este, de fapt, o realitate, ci, realităţi sunt şi mai presus de simţuri.

Gândiţi-vă, numai câte se pot descoperi cu mijloace de cunoaştere, de mărire; de pildă, cu microscopul sau telescopul se pot descoperi nişte lucruri pe care noi nu le putem cunoaşte numai prin puterile noastre. Cam aşa ceva este şi credinţa noastră: un fel de telescop cu care vedem pe Domnul Hristos undeva mai presus de noi.

Cu toate că la Înălţarea Mântuitorului  au fost cel puţin doisprezece ucenici ai Mântuitorului, deci, cu toate acestea, martori ai Înălţării suntem toţi care credem în Înălţare, care spunem: „şi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui”, suntem martori ai Înălţării Mântuitorului.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 305-306)