Cine îşi dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine şi în dreptatea sa
Cel orb cu trupul îşi cunoaşte nenorocirea prin mijlocirea minţii – însă cine va putea încredinţa sufletul că este orb duhovniceşte?
Cel orb cu trupul nu îşi iubeşte starea, însă cel orb duhovniceşte îşi iubeşte, de obicei, întunericul. Cel orb cu trupul iubeşte şi năzuieşte lumina cea materială, însă pentru cel orb cu duhul lumina duhovnicească este nesuferită. Cei orbi cu trupul nu îşi îngăduie niciodată să se sfădească cu cei ce văd în privinţa celor pe care nu le pot zări; cei orbi duhovniceşte au însă neclintita încredinţare că văd limpede şi curat, ba chiar îi numesc orbi pe cei care nu gândesc şi nu se poartă la fel ca ei. Cel orb trupeşte nu se apucă niciodată să fie călăuză altuia pe un drum pe care nu-l ştie; cei orbi cu duhul însă chiar se propun ca îndrumători altora, ducându-i în rătăcire.
Cine îşi dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine şi în dreptatea sa şi, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei şi voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalmul 118, 18).
(Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, pp. 63-64)