O formă de moarte pe care o înfruntăm cu toţii, într-o bună zi, este experienţa părăsirii. De exemplu, atunci când solicităm un loc de muncă şi suntem respinşi – atâţia tineri absolvenţi trec astăzi prin această „moarte”! Sau când suntem respinşi în dragoste. Cu adevărat moare ceva în noi, când descoperim că iubirea noastră rămâne fără răspuns şi că altcineva este alesul sau aleasa. Şi totuşi, chiar şi acest fel de moarte poate fi izvorul unei noi vieţi. Pentru mulţi tineri, deziluzia în dragoste este începutul maturizării, iniţierea în viaţa adultă.

Apoi, doliul: pierderea unei fiinţe dragi e o moarte resimţită şi de inima celui rămas. Avem impresia că o parte din noi înşine nu mai este, că ni s-a amputat un membru. Dar şi doliul, când este înfruntat şi acceptat lăuntric, ne face, pe fiecare dintre noi, mai vii ca înainte.

Pentru mulţi credincioşi, moartea credinţei – pierderea (cel puţin aparentă) a certitudinilor celor mai profunde legate de Dumnezeu şi sensul existenţei – este aproape la fel de traumatizantă ca pierderea unui prieten sau a tovarăşului de viaţă. Dar şi aceasta este o experienţă de moarte-viaţă prin care trebuie să trecem pentru maturizarea credinţei. Adevărata credinţă este un permanent dialog cu îndoiala. Dumnezeu depăşeşte în mod absolut tot ceea ce putem noi spune despre El. Conceptele noastre intelectuale sunt idoli pe care trebuie să-i zdrobim. Ca să fie pe deplin vie, credinţa noastră trebuie să moară mereu.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 23)