Rugăciunea lăuntrică săvârşită de minte în inimă reprezintă de fapt renaşterea omului, naşterea persoanei, care începe în inimă. Însă rodul ei cel mai de preţ este tânjirea nestăvilită după Persoana lui Hristos, după Acela Care este „marginea doririlor noastre”, cum cântăm în Paraclisul Maicii Domnului.

„Pentru că inima păsării se varsă spre puii săi și strigă către dânșii, și hrană în gura lor le dă, cu mult mai vârtos îndurările Mele se varsă spre zidirile Mele.”

Cel ce învinuieşte pe altul pentru necazurile sale a alunecat din dreapta judecată a ceea ce se cuvine.

În stările triste ale sufletului obişnuieşte să înflorească harul Duhului. „Că a răsărit celor drepţi lumină în întuneric.” Să ţinem numai îndrăznirea şi lauda nădejdii tare până la sfârşit.

Se cade ca şi noi, atunci când facem un păcat, să ne gândim că Dumnezeu e de faţă pretutindeni.

Atunci Îngerul i-a spus că niciun lucru nu este mai urât mirositor înaintea lui Dumnezeu decât mândria. Și după ce a spus acestea, s-a făcut nevăzut. Îndată pusticul s-a întors la chilia sa și și-a plâns păcatele sale, rugându-se lui Dumnezeu să-l păzească de cursele diavolului și să nu-l lase să cadă în mândrie și să se osândească.

Aceasta să o spuneţi, fraţilor, şi cu gura voastră şi cu mintea voastră, şi ziua şi noaptea, oriunde aţi fi, fie de mâncaţi, fie de umblaţi, fie de munciţi, fie de şedeţi.

Astfel de milostenii poate să facă şi cel sărac: îl poate sprijini pe cel îndurerat; săracul poate fi sănătos, iar cel ce are bani să fie bolnav, să zacă la pat, să sufere de paralizie sau altceva.

Biserica nu este supusă timpului curgător. Biserica, prăznuind diferite evenimente ale prezenţei Domnului pe Pământ, nu săvârşeşte aceasta pentru o simplă amintire, în sensul psihologic al termenului, ci „trăieşte” în chip tainic aceste evenimente prăznuite.

Nu putem prin nicio virtute sau faptă bună să ni-L îndatorăm pe Dumnezeu.