Chinul conştiinţei noastre şi suferinţa lumii nu se vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, mărturisit şi trăit de toţi oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tată din veci al Fiului iubirii Sale, fără să fie contemplat împreună cu Fiul Său Cel veşnic. Cum să simt dragostea Lui, îmbrăţişarea Lui, altfel decât în braţele Iubirii Lui – „braţele părinteşti”, Fiul şi Duhul Sfânt?

„Eu nu cer o mie de metanii, dar întreb: de ce ai rămas bulgăre, te-ai culcat ca un bulgăre, fără să zici măcar «Doamne, Dumnezeule, ai grijă de mine»?”

În anatema se cade de la sine; dacă ai intrat în erezii nu trebuie să te mai blesteme cineva.

Momentul spovedaniei se poate răsfrânge la un neam întreg, pentru că neamurile, ştie Dumnezeu, vor veni la judecată. Însă fiecare persoană va veni cu răspunderea ei, va avea răspundere şi va fi întrebată de faptele ei.

Inima curată năzuieşte către dreptate. Cât de nesuferită este nedreptatea, cât de mult o chinuie nedreptatea! Iar dacă pe noi, care suntem plini de nedreptate, ne chinuie atât de mult nedreptatea lumii, ce să mai spunem de Dumnezeu, Care a privit mii de ani grozăviile nedreptăţii omeneşti?!

Omul, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a primit de la Acesta suflarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt locuiește și lucrează în noi în timpul vieții noastre. Și tot ce se petrece în mintea și inima noastră are legătură cu viața sufletului.

„Drept aceea, iubiţilor, aşteptând acestea, sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină, şi îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire.”

Harul lui Dumnezeu nu este magie, nici yoga, nici vreun alt mod de vedere simțită sau închipuită, ci descoperire dumnezeiască, sălășluire și întâlnire personală a lui Dumnezeu cu omul. Dumnezeu dă și omul primește, dacă va crede deplin și se va supune dumnezeieștii voiri și în consencință, dacă va tăgădui și se va întoarce de la orice răutate.

Ca îngrădire a minții neastâmpărate și lesne de abătut, Părinții nu au găsit un alt mijloc mai potrivit decât pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu și ne-au învățat acest lucru în termeni corespunzători.

Părinții noștri cei purtători de Dumnezeu, deținătorii a toată experiența, desăvârșindu-se cel mai mult în strădania lor în fericita rugăciune, ne-au predat drept cea mai folositoare metodă pentru asemănarea cu Dumnezeu, chemarea pe cât posibil continuă a lui Iisus Hristos, prin intermediul acestei scurte rugăciuni. Această invocare de un singur gând (monologică) este preferată și se impune să fie exersată în rugăciunea individuală a fiecăruia și, în special, a monahilor, a căror grijă principală și lucrare fundamentală este rugăciunea neîncetată.