Atunci când mintea este absorbită de Dumnezeu, chiar dacă spui rugăciunea cu gura, ea se numeşte a inimii, iese din adâncul inimii. Atunci ini­ma şi mintea se unesc cu Dumnezeu.

Fiind asemenea cu Dumnezeu, ajungi la cunoştinţa lui Dumnezeu şi a purtării lui de grijă. De aici izvorăşte răbdarea şi negrija cea bună.

Odată, Sfântul Macarie cel Mare împreună cu ucenicul său mergeau prin pustie. Ca să nu vorbească în deşert, l-a trimis pe el înainte, iar Părintele a rămas în urmă, cufundându-se în rugăciune.

Dacă s-or ruga toţi Sfinţii pe care-i pomenim noi pentru noi la Dumnezeu, apoi Dumnezeu nu poate să nu ne ierte.

Să stăm un pic, să zicem: „Doamne, izbăvește-mă de ispita asta!”. Apoi, adu-ți aminte că ești muritor și poți muri până ajungi a îndeplini ideea aia.

„Auzi, noi chiar nu ne-am certat niciodată. Hai să ne certăm!”

Orice mirean trebuie să aibă un duhovnic căruia să-i poată mărturisi viaţa sa. Fiecare familie trebuie să aibă un duhovnic, pentru a reuşi fiecare să-şi rezolve problemele din viaţă.

Răsuceşte capul fiecărei zile aşa încât să slujească sufletului tău. Umple-o cu suflarea Duhului Dumnezeiesc din tine, Care povăţuieşte la tot binele. De nu vei face asta, te va mototoli ca pe o cârpă şi te va da ea cu capul în prăpastie, asemenea unui torent năvalnic, pe care neştiutorii nu se pricep să îl întoarcă spre moara lor, ci coboară pe el - în hău. Aşa e vremea vieţii noastre pe pământ. 

Nu-i bogăția un păcat dacă e făcută prin mijloace cinstite și din ea se înfruptă multă lume, cum nu-i sărăcia o virtute dacă omul nu și-a ales drumul renunțării la toate cele lumești, alegând să slujească pe Hristos. 

Să ne întristăm că tolerăm nelegiuirile, să ne întristăm că ne facem părtaşi la nelegiuirile din jurul nostru, să ne întristăm că n-avem curajul să stăm împotriva răului, să ne întristăm că n-avem curajul să-i spunem răului pe nume ci, ca să ne meargă nouă bine, ca să n-avem vorbă, ca să n-avem confruntări, tăcem.