Cu microscopul sau telescopul se pot descoperi nişte lucruri pe care noi nu le putem cunoaşte numai prin puterile noastre. Cam aşa ceva este şi credinţa noastră: un fel de telescop cu care vedem pe Domnul Hristos undeva mai presus de noi.

Precum corabia lui Noe a scăpat de la înecul în noianul apelor potopului universal pe el şi familia sa, aşa şi biserica scapă din noianul păcatelor pe cei ce trăim, stăm şi rămânem într-însa.

Adevăraţii binecredincioşi creştini doresc a merge, a intra, a sta şi a rămâne în Biserică – Locaşul lui Dumnezeu.

Precum copiii aleargă cu toată încrederea şi dragostea în braţele mamei lor trupeşti folosindu-se; aşa şi creştinii trebuie să alerge cu toată încrederea şi dragostea în braţele mamei lor spirituale, Biserica.

Cine îşi dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine şi în dreptatea sa şi, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei şi voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalmul 118, 18).

Duhul Sfânt atâta-i de bun şi de milostiv! Îi prea bun, dar trebuie pocăinţă. Numai prin pocăinţă vine înapoi. Duhul Sfânt nu vine dintr-o dată, ci treptat, treptat, pe măsură ce alergăm la Bunul Dumnezeu: „Doamne, nu mă lăsa...”.

Că zice: „Dea Domnul după inima ta!”; dacă eu îi credeam sfinţi, bucuria Duhului Sfânt o simţeam. Felul cum îi simt pe ei, aşa îmi dă mie Dumnezeu. Cei care doresc mântuire tuturor, Dumnezeu le dă cele de folos; cei ce rău o dorit, rău o şi găsit.

Duhul cel Sfânt nu se lasă simţit de omul ce-i slab de smerenie. Chiar dacă unii doresc să se mântuiască, Bunul Dumnezeu nu le descoperă darurile veşniciei, pentru că-i este milă de acele suflete.

În Ortodoxie scopul este, înainte de toate, comunicarea cu Dumnezeu şi mai puţin un efort al voinţei omeneşti.

Problema se pune atunci cînd folosim această rugăciune mai des şi sistematic, fiindcă ea poate pro­voca anumite efecte la care nu te aştepţi şi nu ştii cum să reacţionezi.