Toate patimile nu sunt altceva decât expresia unei fundamentale „îndrăgostiri de sine” („philautia”) a creaturii, care perverteşte iubirea de Dum­nezeu într-o iubire exclusivă de sine.

„Nu e cu putinţă să cadă în mâinile demonului desfrânării cel ce n-a căzut sub cel al lăcomiei pânte­celui; nu e cu putinţă să i se tulbure irascibilitatea celui ce nu luptă pentru mâncăruri, bani sau slavă.”

Cum va putea să uite păcătosul care nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu atitudinea Domnului Iisus Hristos înaintea acelei femei pe care o prinseseră în adulter?

Din nefericire, oamenii ne tulbură cu patimile lor: cei nervoşi cu nervii lor, cei vorbăreţi cu limbuţia lor, cei invidioşi cu relele lor, depravaţii cu provocările lor trupeşti etc. patimile lor stârnesc patimile noastre. Şi patimile noastre, odată stârnite, îndepărtează liniştea.

Într-adevăr era ca şi cum ai fi văzut o întreagă ţară plină de cucernicie şi curăţie. Căci nu există acolo cel nedrept şi cel nedreptăţit.

Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici călugări, nici clerici, fără spovedania păcatelor şi fără dezlegarea de la duhovnic. Toţi trebuie să avem duhovnicii noştri şi să ne spovedim regulat, chiar şi aceia cărora li se pare că nu au păcate.

Precum lumânarea ajunge să fie făcută din polenul florilor și are un parfum dulce, la fel și sufletele noastre ar trebui să aibă mireasma dulce a harului dumnezeiesc.

Dumnezeu nu priveşte faţa din afară a celor zise sau făcute de noi, ci stările sufletelor şi scopul pentru care facem ceva din cele văzute.

Hristos nu poate intra la noi pentru că suntem dezordonați, suntem cu mintea împrăștiată, suntem cu mintea înfiptă în patimi.

Vrăjmașul diavol, tatăl minciunii și al mândriei, se amestecă în toate faptele bune și deformează.