Mai întâi trebuie ca durerea celuilalt să o faci durerea ta şi după aceea să faci rugăciune din inimă. Celui care suferă nu trebuie să-i spui multe cuvinte, nici să-l dăscăleşti. Înţelege că te doa­re pentru el şi astfel se foloseşte. Durerea este totul. Dacă ne doare pentru ceilalţi, atunci uităm de noi în­ şine şi de problemele noastre.

De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi şi lumea Ta”. A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veşnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veşmântul sufletului.

Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice. 

În năzuinţa noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanţa întregii noastre existenţe, suntem eliberaţi prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului.

Opusul inimii iubitoare, care primeşte descoperirea lui Dumnezeu, este calculul făcut cu sânge rece, pentru a obţine tot ce se poate de la oameni. 

Împărat al tuturor celor de pe pământ, dar supus al Împărăţiei celei de sus.

O maimuţă nu naşte niciodată o fiinţă umană (sau invers), şi este încă şi mai de neconceput ca o bacterie să dea naştere unui fluture.

Smerenia, încă din cele dintâi vădiri ale ei, se arată ca temelie trainică pe care se întemeiază împreuna-viețuire a oamenilor. Dar cât de puțin suntem pătrunși noi, oamenii, de conștiința trebuinței de a urca măcar această treaptă a smereniei!

„Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” (Luca 21, 19) – ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu.

În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sunt iertate şi în Ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta?