Complexitatea corpului uman
Cu alte cuvinte, postulând doar că schimbarea a avut loc, sau că speciile primitive sunt „strămoşii” speciilor moderne, nu se trece mai departe de o creaţie specială, până ce nu se specifică un mecanism de schimbare. Experienţa noastră spune că „asemănarea naşte asemănare”. O maimuţă nu naşte niciodată o fiinţă umană (sau invers), şi este încă şi mai de neconceput ca o bacterie să dea naştere unui fluture. Deci cum anume face un fel de organism să se schimbe în ceva complet diferit? Şi, mai ales, cum reuşeşte acest proces de schimbare să construiască noi organe complexe (precum ochii, aripile, rinichii sau creierul) care nu existau anterior? Originea minţii umane este desigur problema cea mai mare, iar Dawkins recunoaşte amploarea acestei probleme:
„Cărţile de fizică par complicate, dar [...] obiectele şi fenomenele descrise într-o carte de fizică sunt mai simple decât o singură celulă din trupul autorului ei. Iar autorul e alcătuit din trilioane de asemenea celule, multe dintre ele diferite una de alta, organizate cu o arhitectură complicată şi o inginerie de precizie într-o maşina funcţională capabilă să scrie o carte [...]. Fiecare nucleu [...] conţine o bază de date codate digital, mai mare în ce priveşte conţinutul de informaţie decât toate cele 30 de volume ale Enciclopediei Britanice puse laolaltă. Iar această cifră este valabilă pentru fiecare celulă, nu pentru toate celulele corpului luate împreună.” (Richard Dawkins, The Blind Watchmaker, Norton, New York, 1986, nota 3, pp. 2-3)
Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să creeze o minunăţie atât de complicată, mult mai complexă decât un computer sau o navă spaţială?
(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, p. 37)