Absurditatea absolută – o lume al cărei centru nu mai este Dumnezeu, ci nimicul
Pe scurt, totul a devenit discutabil. Siguranța magnifică pe care o vedem la Sfinții Părinți și la Sfinții Bisericii, precum și la toți credincioșii adevărați, care raportează totul, fie în gândire, fie în viețuire, la Dumnezeu, văzând totul ca avându-și începutul și sfârșitul în El, totul ca pe voia Sa – această siguranță și această credință care odinioară țineau la un loc societatea, lumea și omul însuși, au dispărut acum, iar întrebările ale căror răspunsuri oamenii învățaseră să le găsească în Dumnezeu, acum nu mai au răspuns pentru majoritatea lor.
Desigur, au existat și alte forme de coerență în afară de creștinism și alte forme de incoerență în afară de nihilismul și absurdismul modern. În cadrul lor, viața omenească are sens sau nu are, dar numai într-o măsură limitată. De pildă, oamenii care cred și urmează concepția hinduistă sau cea chineză despre lucruri au o anumită măsură din adevăr și din pacea care vine din adevăr – dar nu adevărul absolut, nici „pacea care covârșește orice minte”, care provine numai din adevărul absolut; iar cei care cad din adevărul și pacea acestea relative au pierdut ceva real, dar nu totul, cum a pierdut creștinul apostat. Niciodată până acum nu a domnit în lume și în inima omului o astfel de neorânduială; dar acest lucru se întâmplă tocmai pentru că omul a căzut de la un adevăr și o coerență care și-au descoperit plinătatea numai în Hristos. Numai Dumnezeul creștin este în același timp putere deplină și iubire deplină; numai Dumnezeul creștin, prin iubirea Lui, i-a făgăduit omului nemurirea și, prin puterea Lui de a împlini acea făgăduință, a pregătit o Împărăție în care oamenii vor trăi în Dumnezeu ca dumnezei, după ce vor fi fost înviați din morți. Acest Dumnezeu, cu făgăduința Lui, este atât de incredibil pentru înțelegerea omenească obișnuită, încât, după ce odinioară au crezut în ea, oamenii care o resping nu mai pot niciodată să creadă că orice altceva mai are o valoare mare. Lumea din care un astfel de Dumnezeu a fost înlăturat, omul din care o astfel de speranță a fost stinsă – sunt, într-adevăr, în ochii celor care au suferit o astfel de deziluzionare, „absurzi”.
„Dumnezeu a murit”, „adevărul nu există”: cele două propoziții au exact același înțeles; ambele sunt o descoperire a absurdității absolute a unei lumi al cărei centru nu mai este Dumnezeu, ci nimic. Însă tocmai aici, în miezul absurdismului, se vede cel mai bine dependența acestuia de creștinismul pe care îl respinge. Una dintre dogmele creștine cel mai greu de înțeles și de acceptat pentru necreștini și anticreștini este creatio ex nihilo: crearea lumii de către Dumnezeu nu din El Însuși, nu dintr-o materie deja existentă, ci din nimic. Cu toate acestea, fără a înțelege creația, absurdistul dă mărturie despre realitatea ei prin faptul că o inversează și o parodiază, încearcă, de fapt, să o nimicească, să întoarcă lumea tocmai la acel nimic din care Dumnezeu a chemat-o mai întâi.
(Ieromonahul Serafim Rose, Nihilismul: rădăcina revoluției în epoca modernă, traducere din limba engleză de Dana Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2012, pp. 165-167)