Dragostea înseamnă comuniune cu dragostea cea adevărată, care este Hristos Însuşi; pacea nu este o entitate abstractă, ci este Hristos Însuşi; acelaşi lucru se aplică şi dreptăţii şi celorlate virtuţi. În măsura în care omul nepătimitor a dobândit comuniunea cu Hristos, e firesc ca virtuţile lui Hristos să devină şi virtuţile sale proprii.

Viteza cu care se desfășoară toate, societatea de consum, lipsa credinței precum și o anumită predispoziție genetică ne conduc spre boala contemporană care ne afectează pe toți, numită stres.

El cere o pocăinţă hristocentrică, adică schimbarea vieţii, care-L va avea în centru pe Hristos, Dumnezeu-Omul şi nu diferitele fariseisme sau alte ipocrizii religioase şi ciudate. Schimbarea aceasta va face sufletul să vieţuiască şi să fie luminat de Duhul Sfânt. 

În rugăciunea pentru aproapele trebuie să înţelegem şi rugăciunile pentru cei morţi, în virtutea dragostei care ne leagă de toţi: pe noi de ei şi pe ei de noi.

Suflete creştin, nu te mai numi astfel dacă nu ai iubire! Nimic nu este mai creştin decât iubirea, şi nimic mai păgân ca lipsa ei.

Toţi văd plini de mirare toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, înverzit, odrăslit, înmugurit, înflorit şi rodit. Făcuse migdale. După aceea Domnul a zis lui Moise: „Ia toiagul lui Aaron şi pune-l înaintea Chivotului Sfânt spre păstrare, ca semn pentru fiii neascultători, spre a conteni a mai cârti asupra Mea, ca să nu moară”. Moise şi Aaron au făcut aşa cum le-a poruncit Domnul (Numeri 17).

Un glas venit de sus s-a făcut auzit lui spunând: „Vei primi un prunc care va fi o slavă nu numai pentru tine, ci pentru lumea întreagă”. Ioachim a făcut cunoscută această veste şi fericitei Ana, dar aceasta n-a încetat rugăciunea sa către Dumnezeu cu lacrimi arzătoare.

Avva Zosima spunea cu durere în suflet: „Cel care ne osândeşte ne spune adevărul amar şi crud, dar nu în totalitate, pentru că, dacă ar cunoaşte toate cele ascunse ale inimii noastre, şi-ar întoarce faţa de la noi ca de la mizerie şi de la gunoaie”.

Dacă îţi doreşti sănătatea, tu va trebui să te îndrepţi, nu aproapele tău, aşa cum vom vedea în continuare. Deseori te întristezi şi cârteşti: „Acest om mi-a devenit nesuferit! Mă ocărăşte, mă dispreţuieşte, mă vorbeşte de rău, să vezi ce-i fac!”. Dar această atitudine este greşită.

Ascultarea faţă de duhovnici ne foloseşte nouă înşine, şi nu părinţilor duhovnici (aşa cum în­drumările pe care le dau agenţii de circulaţie le folosesc şoferilor, iar nu lor înşişi!).