Sunt mulţi cei care, întristaţi de faptele lor trecute, îşi spun cu disperare: „Nu-mi pot ierta ce am făcut”. Incapabili să se ierte, nu pot nici să creadă în iertarea lui Dumnezeu sau a altor oameni. Aceştia, în ciuda intensităţii angoasei, n-au început încă pocăinţa. N-au ajuns încă la „marea inteligenţă” prin care omul ştie că iubirea este biruitoare. N-au trecut încă prin această „înnoire a minţii” care poate să spună: sunt primit de Dumnezeu. Nu mi se cere decât să primesc faptul de a fi primit. Iată esenţa pocăinţei. […]

Plină, în acelaşi timp, de durere şi de bucurie, pocăinţa exprimă tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viaţa creştină aici pe pământ, pe care Sfântul Apostol Pavel a descris-o atât de viu: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru, ca fiind în pragul morţii, deşi iată că trăim ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 4, 10; 6, 9-10). Viaţă de permanentă pocăinţă, calitatea noastră de ucenici ai lui Hristos este o împărtăşire atât din Ghetsimani cât şi din Schimbarea la Faţă, atât din Cruce cât şi din Înviere. O stare lăuntrică pe care Sfântul Ioan Scărarul o rezumă prin aceste cuvinte: „Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit şi plin de har ca pe o haină de nuntă a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului”.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 51-52; 60)